Educaţia sau ştiinţa de carte, cum se zicea pe vremuri, şi, deopotrivă, averea sunt motoarele capitalismului tradiţional. Unii ar spune că nu neapărat în această ordine.
Pionierii colonialismului nord-american şi-au folosit abilităţile native de businessmeni pentru ca generaţiile care le-au urmat să aibă şansa de a purta haine curate în fiecare zi şi de a învăţa în universităţi de prestigiu, pe care moşii şi strămoşii lor avuseseră grijă să le fondeze.
Pentru că a învăţa carte – nu a te alfabetiza! – a fost, este şi va fi un privilegiu. Învăţătura de carte nu înseamnă numai acumularea de cunoştinţe într-un anumit domeniu, ci adoptarea unui mod de viaţă nepăgubos pentru tine şi pentru cei din jurul tău. Francofonii ar spune „ne pas nuire à autrui“, adică arta de a nu face rău celuilalt. Asta înseamnă, în primul rând, ani de eforturi personale. O muncă cu tine însuţi care trebuie susţinută cumva financiar. Dacă n-ai bani şi vrei să fii mai bun, faci sacrificii personale. Dacă-i ai, îi foloseşti cu cap şi renunţi la plăcerile pe care ţi le-ai putea procura. Poate că asta n-au înţeles încă românii noştri, iar occidentalii par să fi uitat cu desăvârşire de unde a plecat bunăstarea din care se mai înfruptă şi astăzi.
Contradicție în termeni. Şi ce legătură are asta cu Mister Trump, cel care l-a primit recent, la Casa Albă, pe preşedintele nostru de etnie germană? Păi are legătură, şi încă una importantă!
Mulţi se grăbesc să-l acuze pe noul preşedinte al Americii că nu prea citeşte şi că, în general, nu se prea pricepe la nimic „în afară de business“. Exemplu clasic de contradicţie în termeni. A te pricepe la business nu-i puţin lucru în ziua de azi, şi cu atât mai mult la nivelul de business practicat de Donald Trump înainte de a deveni „Donald J. Trump, the 45th President of the United States“.
Mister Trump e deprins de mic, ca orice copil de afacerist american, să-şi preţuiască timpul. Nu stă de vorbă cu oricine, nu citeşte orice-i cade-n mână, şi toate acestea nu neapărat din aroganţă sau lipsă de educaţie. Asta se vede limpede dintr-o carte „motivaţională“ pe care a scris-o cu ceva ani în urmă – „Nu renunţa niciodată!“ – şi pe care am făcut efortul de a o citi, la momentul respectiv. Cartea în sine e la ani-lumină de operele literare sau ştiinţifice cu care-şi aglomerează unii bibliotecile şi pe care nu le deschid niciodată. Actualul preşedinte american nu e nici măcar autorul vreunei poveşti de viaţă bine scrise, ci al unei amestecături de tabieturi personale, idei fixe, ambiţii şi manifestări cinice, atent calculate. Vinde bine în librării, „schimbă vieţi“ prin ceea ce publică, după afirmaţiile editorilor americani, însă nu-i apreciat de elite. Elite care, fie vorba-ntre noi, şi aşa par a avea gusturi din ce în ce mai îndoielnice, peste tot în lume.
Psihologia învingătorului. Dar ce-ar fi să încercăm să desluşim semnificaţia şi roadele vizitei la Washington a preşedintelui Klaus Iohannis, pornind de la „psihologia învingătorului“, afişată în cărţile „motivaţionale“ ale lui Donald Trump?
Prin urmare, Mister Trump se arată foarte zgârcit cu timpul său şi încearcă să le inducă cititorilor ideea că un antreprenor de succes are mare grijă de acest aspect. Să fie o influenţă a protestantismului anglo-saxon? Preşedintele Klaus Iohannis insista în campania electorală pe ideea că bunicul său a fost ceasornicar, iar apropiaţii săi răspândiseră măgulitorul zvon că „omul e obsedat de punctualitate“. Dă bine, mai ales la români, ştiut fiind faptul că, în apropierea Orientului, timpul devine relativ.
Aşadar, Donald Trump şi Klaus Iohannis au măcar o trăsătură comună – respectul faţă de timp. Orice s-ar spune, este important să ai un punct de pornire într-o relaţie la nivel de şefi de stat. Nu-i obligatoriu să te apropie preocupările intelectuale sau cine ştie ce pasiune pentru pescuit, golf şi yachting. Poate fi vorba şi de un interes comun sau de un element al educaţiei primite.
Preşedintele Statelor Unite s-a remarcat prin faptul că nu face nimănui servicii de imagine gratuite. Asta reiese şi din cărţile pe care le-a publicat. Ce l-o fi determinat atunci să-l primească la Casa Albă pe preşedintele României, cu protocolul rezervat liderilor importanţi ai lumii? Or fi semnat cei care ne conduc vreun contract secret cu americanii prin care să achiziţionăm, „la mâna a doua“, tehnică militară? S-o fi discutat despre unele exploatări miniere „interesante“ pentru afaceriştii de dincolo de Ocean? Nu ştim, cel puţin deocamdată.
Ceea ce ştim este că America domnului Trump nu (mai) are timp de pierdut. Domnul Iohannis pare să fi înţeles asta. Economia mondială este ameninţată de colaps – miliardarul Jim Rogers este ultimul care a spus-o –, iar americanii au nevoie de puncte de sprijin în Europa, pe fondul ameninţării crescânde a Rusiei lui Putin. Ca să nu mai punem la socoteală distanţarea Americii de Europa.
Oricum, cu Donald Trump totul se negociază şi, de data aceasta, pare că ne aflăm de partea bună a mesei. Depinde numai de noi dacă vom şti să folosim timpul acordat de un businessman care nu concepe să nu-i iasă şi lui ceva dintr-o „mică afacere“.
