Cine are de câștigat și cum ar arăta noile alianțe după întâlnirea Donald Trump – Kim Jong Un

Preşedintele SUA, Donald Trump, şi liderul nord-coreean, Kim Jong Un, se vor întâlni la Singapore pe 12 iunie, la ora locală 9.00 (ora României, 4.00). Pe 1 iunie, președintele american l-a primit la Casa Albă pe numărul doi al regimului de la Phenian, generalul Kim Yong-chol. Momentele sunt cu adevărat istorice întrucât este pentru prima dată când au loc întâlniri la nivel înalt americano-nord coreene. Am putea spune, pentru a privi jumă­tatea plină a paharului, că acest dialog politic direct reprezintă în sine un prim mare rezultat al administrației Donald Trump.

Este vorba și de un exer­cițiu de imagine care îi consolidează statura prezi­dențială în rândul electoratului său. Poate că destinderea inter-coreeană îi oferă președintelui ame­rican Donald Trump șansa să reducă prezența militară americană din Coreea de Sud și, prin urmare, să raporteze și o reducere substan­țială a cheltuielilor cu această țară aliată.

Cine câștigă mai mult. Retorica belicoasă antiamericană a Phenianului care ar înceta ar da un sentiment de siguranță elec­toratului american. Și cam atât de partea ame­ricană. De partea nord-coreeană, câști­gurile ar fi mult mai mari. În primul rând, regimul de la Phenian este recunoscut, de­vine cât de cât frecven­tabil. Alte țări occidentale pot fi stimulate să își stabilească relații diploma­tice (Franța dispune de câțiva ani buni de un birou de coope­ra­re).

În cazul în care sancțiunile americane vor fi par­țial ridicate, acest lucru ar permite Nordului să își dezvolte legăturile economice internațio­nale. Sudul ar fi stimulat să investească mai mult, pe modelul parcului industrial de la Kaesong. Recu­noașterea Nordului de către Statele Unite și norma­lizarea relațiilor Phenian-Seul înseamnă și recu­noa­șterea unei separări perpetue a Peninsulei Coreene.

Cât privește denuclearizarea, cred că în realitate nimeni nu se gândește serios la așa ceva, în afară de retorică. Desigur, Coreea de Nord a distrus un sit de teste nucleare. A fost mai mult un exercițiu de imagine în condițiile în care arma nucleară nord-coreeană este operațională. Având în vedere amenințarea care planează asupra Ira­nului și ce a urmat în Libia la câțiva ani de la aban­do­narea programului nuclear în decembrie 2003 (în urma unor negocieri secrete purtate cu SUA și Marea Britanie), liderii de la Phenian privesc arma nucleară ca pe o garanție pentru regi­mul lui Kim Jong Un.

Este naiv să ne gândim că după mai bine de patru decenii de eforturi pentru dezvoltarea unui program nuclear credibil, Coreea de Nord îl va abandona pur și simplu. De altfel, în constituția nord-coreeană a fost inclus în 2012 un paragraf referitor la arma nucleară, element care face parte din identitatea Coreei de Nord.

În plus, acordul semnat între președinții nord și sud-coreean pe 27 aprilie, la Panmunjom, prevede o denuclearizare a Peninsulei Coreene, iar aici intră și renunțarea la pro­tecția nucleară ame­ri­cană pentru Sud, iar nimeni la Washington și la Seul nu dorește așa ceva.

Tabere opuse. Mai este un aspect de care trebuie să ținem cont în analiza noastră și anume existența unor tabere opuse la Washington pe tema dosarului nuclear nord-coreean, una re­pre­zentată de șeful Departamentului de Stat, Mike Pompeo, favorabilă unor concesii, și cea repre­zentată de consilierul pe probleme de securitate națională, John Bolton, adeptul unei linii dure. Apoi, postul de ambasador la Seul, de mare im­portanță în pregătirea negocie­rilor cu Nordul, a fost ținut vacant de la schimba­rea de ștafetă la Casa Albă în ianuarie 2017. Abia luna trecută, președintele Donald Trump l-a numit pe amiralul Harry Harris, fostul șef al comandamentului militar american din Pacific, dar acesta este încă în așteptarea confirmării sale de către Senat.

Toate acestea dau impresia unei improvi­zații care nu ne permite să întrevedem rezultate spectaculoase cu ocazia Summitului de la Singapore. În plus, negocierile pe tema unui eventual tratat de pace între SUA și Coreea de Nord trebuie să implice și China, aceasta fiind direct intere­sată în menținerea influenței sale în Peninsulă și a echilibrului de putere la nivel regional.

Alianțe flexibile. Mișcările diplomatice care vizează Peninsula Coreeană ne arată și în acest caz că am pășit într-o nouă epocă a relațiilor in­ternaționale, în care alianțele devin foarte flexibile. Coreea de Nord a preferat să lucreze îndeaproape cu fratele inamic, Coreea de Sud, mai degrabă decât cu marele aliat, apropiat și ideologic, Republica Populară Chineză. În aceeași logică, Statele Unite ale Americii nu au ținut prea mult seama de principalul aliat regional, Japonia, adept al unei linii intran­sigente în raport cu Phenianul.

FOTO: Mediafax