Doi prizonieri și libertatea lor

Nu se cunosc între ei. Noi, în schimb, îi cunoaștem. Îi prețuim, îi comparăm, îi punem în relație. E privilegiul celor pentru care situație-limită înseamnă întâr­zierea metroului sau pierderea unui nasture. E, toto­dată, un răsfăț comod pentru cei care pot, mimând compasiunea, să se scalde în admirația prietenilor.

E de presupus că Ahmet Altan și Mihai Neșu nu au idee unul de celălalt. Și că viața nu-i va aduce nicio­dată față în față. Și totuși, poveștile lor au un final care, fără să fie fericit, e comun. Ne rămâne doar să le citim atent și să lăsăm naibii înțelep­ciu­nea de coafor care te îndeamnă să faci limonadă când viața îți dă lămâi. Ne rămâne să mai invocăm o dată – pentru a mia oară – acea vorbă a lui Montaigne care vede fericirea drept suma nenorocirilor de care nu am avut parte. Și să ne considerăm noro­coși fiindcă nu depindem de nimeni și de nimic în drumul nostru până la closet, până la pâine, până la chioșcul de ziare.

„Libertate“ e un cuvânt folosit atât de des și atât de prost, încât de multe ori esența sa ne scapă. Ne alunecă pe piele și pe umbră, ni se prelinge printre degete, ca nisipul mării. Libertatea nu înseamnă, ne spun Altan și Neșu, doar să faci ce-ți place unde și când îți place. Înseamnă și altceva. Un lucru delicat, subtil și greu de obținut: să găsești ieșirea din celulă fără să sapi un tunel ca Edmond Dantès sau ca deți­nuții din „Marea evadare“. Să-ți accepți soarta, având grijă să-i sufli la ureche: „Nu pot să te înving sau să te schimb, dar nici nu am de gând să las lucrurile așa“.

MAGIA. Ahmet Altan, scriitor și jurnalist de marcă în Turcia, este unul dintre criticii virulenți ai regimului Erdogan și în același timp unul dintre primii intelectuali turci care recunosc genocidul Imperiului Otoman împotriva Armeniei. Opoziția la politica lui Erdogan îi aduce o sută de chemări în instanță. Ultima vine la pachet cu o condamnare pe viață pentru un motiv decupat din teatrul absurdului: susțină­tor al puciului eșuat din 2016, Altan este condamnat pentru „mesaje subliminale“ transmise în timpul unei emisiuni TV. Până se vor pronunța sentințe pentru pocnit din degete, pentru făcut cu ochiul sau pentru dres vocea, Altan e dus la închisoare și asigurat că acolo îi vor putrezi oasele. Celula în care își trece vremea dispune de tot „confortul“ penitenciar pe care ni-l putem imagina. Altan e un prizonier fără speranță și fără scăpare. Singura lui șansă ar fi moar­­tea lui Erdog˘an, pe care e totuși imprudent să mizeze. Numai că zidurile care-l țin înăuntru pe Ahmet Altan sunt mai de speriat pentru noi decât pentru el.

În detenție, Altan scrie o carte-document, „Nu voi mai vedea lumea niciodată“, care apare în Occident (s-a tradus recent și la noi) și e interzisă în Turcia. Cartea e o impresionantă probă de demnitate și se încheie cu sfidarea condiției de prizonier: „Mă bucur de o anume imunitate; sunt protejat de armura de oțel a propriilor mele cărți. Scriu aceste rânduri într-o celulă de închisoare. Doar că nu mă aflu în închisoare. Sunt un scriitor. Nu mă aflu nici acolo unde mă aflu, nici acolo unde nu mă aflu. Mă puteți întemnița, însă nu mă puteți ține în închisoare. Pentru că, asemenea tuturor scriitorilor, dețin puteri ma­gice. Pot trece cu ușurință prin pereți“.

BINELE. Închisoarea lui Mihai Neșu e șubrezenia propriului corp. Soarta îl zdruncină pe fotbalist în timpul unui antrenament la Utrecht și-l pironește într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieții. Sunt deja nouă ani de atunci. Neșu se adună greu, își imploră sfârșitul, încasează și alte lovituri. Ai spune că după condamnarea la nemișcare trebuie să vină și cea la ran­chiună. Nu s-ar mira nimeni. În fond, câți tineri făcuți țăndări în halul ăsta la douăzeci și ceva de ani ar mai putea să-și ridice fruntea? Și să-și păs­treze ochii limpezi? Câți ar putea arvuni licărul ori­cât de slab al unei speranțe? Avem prea multe degete pentru câte ne trebuie la numărat.

Într-o dis­cuție cu Cătălin Tolontan, Neșu găsește totuși rețeta fericirii: să ți se facă duș și să simți din nou apa pe piele. Citești cu un nod în gât. Simți că se surpă totul în tine. Nu și în Neșu. Sentința de imobilism trezește în el dorința de-a răspunde răului care i s-a făcut cu binele pe care-l poate face. Cușca de carne și de mușchi inerți în care va sta închis până când va închide ochii sau până când Dumnezeu va face o minune nu-l de­primă.

Cu ajutor de la prieteni (George Ogăraru, în primul rând), Mihai Neșu înființează la Oradea o fundație prin care începe să-i ajute pe copiii loviți de soartă. Prinde contur un centru de tratament și recuperare de care fotbalistul se interesează până la ultimele detalii. Neșu are o robustețe psihică aproape dincolo de normal. Se investește total în vindecarea altora. Tocmai el, cel aproape de nevindecat. Și dobândește, pe lângă recunoștința celor care apelează la el, un lucru pe care cândva nu-l mai crezuse posibil: libertatea.

Astăzi, Mihai Neșu scrie cu ajutorul unui creion pe care-l ține în gură și își mișcă anevoie mâna dreaptă. Restul corpului e inutilizabil în regim normal. Dar are exact libertatea de care vorbește, într-o altă parte a lumii, Ahmet Altan: libertatea de-a gândi în folosul altora, de-a nu se mai teme de nimic și de-a vedea cerul chiar și când deasupra lui stă de fapt un tavan.