Diplomația fără orizont strategic

Mărturisesc că nu aveam de gând să scriu despre acest subiect, dar urmărind în presa franceză ști­rile privind vizita de două zile (28-29 ianuarie) a președintelui Emmanuel Macron în Egipt mi-a venit în minte mediocritatea relațiilor noastre cu această mare țară aflată în vecinătatea geografică a României. Sunt oare prea tăios? Cum ar putea fi definite altfel relațiile noastre bilaterale când ulti­mele contacte la nivel înalt au avut loc în anul 2007?

Era o vreme în care România se afla pe lista de priorități a diplomației egiptene, iar contribuția diplomației românești la stabilirea unor relații normale între Egipt și Israel sporise mult presti­giul țării noastre în sânul establishment-ului egiptean. Desigur, contextul este acum diferit, iar România nu ar mai putea juca rolul pe care l-a avut în lumea arabă înainte de 1989. Dar oare putem ignora o țară de 100 de milioane de locuitori, o piață care crește în fiecare an cu 2,5 mili­oane de consumatori, un stat-far al lumii arabe sunite aflat la două ore distanță de zbor de capitala României, o țară care se află în vecinătatea regiunii extinse a Mării Negre? Nu mai amintesc tradițiile istorice care ne leagă de Egipt, proximitatea culturală și religioasă față de comunitatea coptă.

DECLINUL SCHIMBURILOR. Desigur, România nu mai are capacitatea să construiască obiective precum rafinăria de la Suez, liniile de înaltă tensiune între așezări din deșert și Delta Nilului. Nu mai suntem capabili să construim nici platforme de producție precum cele două fabrici de ciment de la Suez și Assuan sau precum fabrica de produse sodice de la Alexandria. Nu mai producem nici tractoare care se bucurau de mare căutare pe piața egipteană. Dar un volum al schimburilor de nici un miliard de euro este de-a dreptul rușinos (de altfel, datele privind cooperarea economică cu Egiptul de pe site-ul Ministerului Român al Afacerilor Externe nu sunt actualizate din 2011!).

Îmi aduc aminte de conferința internațională privind dezvoltarea Egiptului, organizată în pri­măvara anului 2015, la care au luat parte nu mai puțin de 112 țări, multe reprezentate la cel mai înalt nivel, dar unde România a bifat participarea fiind reprezentată numai la nivelul ambasadorului în post la Cairo. Mă gândeam atunci la semnalul politic dat printr-un asemenea nivel al reprezentării și mă întrebam cum de nu s-a putut încropi o delegație condusă de un ministru.

O veste bună este reluarea curselor Tarom spre Cairo în vara aceasta, dacă se va materializa anunțul operatorului național de transport aerian, după o întrerupere de 10 ani. Amintim că în 1906, la solicitarea Ministerului Afacerilor Străine, Serviciul Maritim Român inaugura o cursă regulată între Constanța și Alexandria.

Din păcate, nici cooperarea culturală româno-egipteană nu se ridică la nivelul la care ar trebui să fie. Este regretabil că spațiul de 400 de metri pătrați deținut de România în Alexandria nu a fost transformat în institut cultural, în a cărui schemă să existe și o rezidență sau două pentru formarea de specialiști pe spațiul arab. Am avut în 2012 o asemenea inițiativă, dar, la scurt timp după anunț, un reprezentant din Ministerul Economiei a obiectat pe motiv ca instituția pe care o reprezintă are în proiect înființarea în spațiul respectiv a unei agenții comerciale. Ne aflăm însă în 2019 și agen­ția comercială nu a mai văzut lumina zilei.

EXEMPLUL VECINILOR. Între timp, țările se pozi­ționează. O mare putere precum Franța consideră Egiptul drept partener strategic, în iulie 2017 pre­ședintele Al-Sissi a efectuat o vizită la Budapesta după ce, cu doi ani mai devreme, președintele ungar a efectuat o vizită la Cairo, vecinii noștri de la Vest oferind și 100 de burse de studii pentru studenții egipteni. Până și vecinii noștri bulgari realizează însemnătatea cooperării cu o piață atât de importantă, dar și a unui dialog politic la nivel înalt: la finele lunii octombrie, premierul Boiko Borisov s-a aflat la Cairo, unde, alături de preșe­dintele Al-Sissi, a anunțat lansarea unui forum bilateral al afacerilor.

Este drept că, în 2017, pe linia Ministerului Afa­cerilor Externe, s-a dat un semnal prin invitarea șefului diplomației egiptene Sameh Hassan Shoukry la Reuniunea Anuală a Diplomației Române, dar asemenea gesturi rămân, din păcate, punctuale și neîncadrate într-o strategie pe termen lung.

Exemplul relațiilor noastre cu Egiptul ne arată că avem nevoie să schimbăm ceva fundamental în politica noastră externă deoarece riscul de a fi nerelevanți pe scena internațională devine din ce în ce mai mare. Prioritățile externe ale unei țări nu se pot reduce la două-trei parteneriate strategice, și acelea incomplet valorificate, mai ales acum, când sistemul internațional este în schimbare.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.
d