Din hoț în personaj de film. Cine este românul din Secuime care a pus pe jar poliția maghiară la începutul anilor ’90

Cum poate deveni un spărgător de bănci eroul unei națiuni este o întrebare pe care nu ți-ai fi putut-o pune niciodată dacă nu ar fi existat cazul Attila Ambrus, românul din Secuime căruia regizorul Nimród Antal i-a dedicat un film cât se poate de onest.

Acest articol a apărut în numărul 44 (9 – 22 iulie) al revistei NewMoney

„Pare o poveste de Hollywood, însă este povestea adevărată a unui jucător de hochei, născut în Transilvania, care s-a transformat într-un hoț de bănci“, scria, la începutul anilor 2000, The Independent despre Attila Ambrus, secuiul care a ajuns un fel de Robin Hood modern al Ungariei, după ce a reușit să jefuiască aproape 30 de bănci și oficii poștale. Despre acest bandit-gentleman, cum a mai fost numit pentru modul neagresiv în care își regiza furturile, s-a scris mult, s-au făcut materiale documentare, interviuri.

Filmul „The Whisky Bandit“, regizat de Nimród Antal (regizor de origine ma­ghiară crescut la umbra Hollywood-ului, unde s-a remarcat cu filmul „Kontroll“), este însă cea mai nouă încercare de a reconstitui una dintre cele mai fascinante povești din istoria infracționalității.

La început. Aflat la primul lui film de limbă maghiară, Nimród Antal adap­tează povestea de viață a acestui bărbat (despre care s-a scris chiar și o carte, „Ballad of the Whiskey Robber“), înce­pând cu anii copilăriei petrecute în Fitod, un mic sat din apropiere de Mier­curea Ciuc, și până la anii de faimă, când avea să devină unul dintre cei mai adu­lați oameni din Ungaria. Povestea este spusă din perspectiva banditului arestat și intervievat de un polițist.

Antal își începe filmul cu un jaf elegant, primul comis de Ambrus la Budapesta, după care face un salt rapid în copilăria lui arătându-ni-l ca pe un puști al nimănui (după moartea bunicii ce-l avea în grijă, tatăl se descotorosește de el trimițându-l la o casă de corecție).

Abia apoi îl vedem pe Attila (Bence Szalay) în arest spunându-i halucinanta poveste polițistului Lajos Varju (Zoltán Schneider), responsabil de vânătoarea lui. Iar din acel moment, regizorul jon­glează cu amintirile lui Attila, începând cu anul 1988, când a trecut ilegal frontiera României (legat fiind de partea inferioară a unui tren de marfă) și când a solicitat azil politic și cetățenie în Ungaria (pe care le-a obținut abia în 1994), și până la momentul încarcerării, după ani întregi în care a reușit să umilească autoritățile maghiare.

Nume de tărie. De la bun început, ești de partea lui. Un tânăr în căutarea bine­lui. Un bărbat care vrea să supravie­țu­iască abandonului, durerii, comunismu­lui. Un om pentru care singurul inamic este timpul. Odată ajuns în Ungaria, Ambrus devine, după ce încearcă mai multe joburi mărunte, portar în echipa profe­si­onistă de hochei Újpesti TE (imagini cu micuțul Attila lovind gheața cu un puc improvizat de el anunță acest capitol din viața lui). I se oferă un loc de muncă pentru curățarea patinoarului, cu șansa de a deveni portar, primește un salariu mic și o cameră puțin mai mare decât un dulap în care să doarmă. Ulterior, colegii lui își amintesc că era un jucător dedicat, care nu a pierdut niciodată un meci în opt ani.

Dar lipsa banilor, tergiversarea solu­ți­o­nării actelor de cetățenie îl vor face în cele din urmă să treacă de cealaltă parte a dreptății. „Mi-am dat seama că nu poți obține nimic fără bani, iar cine are bani are putere“, explica Ambrus într-un interviu, cu ani în urmă.

Însă, nu doar lipsa banilor l-a determinat să facă asta, ci și atitudinea condes­cen­dentă a maghiarilor nativi, care tind (chiar și astăzi) să-i privească de sus pe frații lor din Transilvania, precum și imposibilitatea de a-și trăi povestea de dra­goste cu o fată pe nume Kata (Piroska Móga) al cărei tată burghez îl respinge de la bun început.

A ajuns astfel să jefuiască, mereu cu frica-n sân și cu un pahar de whisky care să-l îmbărbăteze, după fiecare jaf lă­sându-și drept semnătură, la locul fap­tei, sticla de whisky (de unde și porecla dată de mass-media: Banditul Whisky).

Banditul cel blând. După primul jaf, de la un oficiu poștal din strada Villanyi (Budapesta), în urma căruia a avut imensa bucurie de a ține în mână 500.000 de forinți, Ambrus avea deja pro­priul stil de a jefui: lucra fără complici, se deghiza, nu rănea niciodată pe nimeni, dăruind chiar și flori angajatelor din bănci. „Noi furăm statul, statul ne jefuiește pe noi. Singura diferență este că noi nu producem nimănui daune“, obișnuia el să spună.

Își cheltuia banii după bunul plac, pe vacanțe exotice, pe cadouri, băuturi. Și poate că nu ar fi fost niciodată prins dacă nu s-ar fi asociat cu un coleg din echipa de hochei. „Dacă aș da timpul înapoi, aș face din nou ceea ce am făcut, dar aș schimba un singur lucru: nu aș mai avea partener“, spunea acesta, în urmă cu câteva luni, la premiera filmului în România. O serie de erori comise de el și de par­tenerul lui aveau să-l înfunde în cele din urmă, Ambrus fiind închis mai întâi, în ianuarie 1999, iar apoi (după evadarea sa), în luna octombrie a aceluiași an, când avea să fie condamnat la 15 ani de închisoare.

Adorația poporului pentru „cel mai blând jefuitor din lume“ este surprinsă în imagini tv, unde se vorbește despre Banditul Whisky ca despre un fenomen, în timp ce furia autorităților este genial surprinsă de personajul Lajos Varju, ale cărui stupefacție și ură traduc toată umilința autorităților care reușesc să-l prindă abia după șase ani de infracțiuni. „Nu pot să cred că în această țară există câteva milioane de oameni care pot fi fani ai unui criminal. Situația socială a creat acest lucru“, spune, la un moment dat, explodând, Varju.

Contratimp. „The Whisky Bandit“ este un film palpitant și amuzant, cu un erou charismatic (Bence Szalay este fer­mecător în rolul celui mai delicat dintre răufăcători), cu detalii de epocă și „o viziune ușor satirică asupra tranziției postcomuniste în Ungaria“, cum o nu­mesc cei de la cineuropa.org. Pentru câ­teva secunde apare în film chiar Attila Ambrus, în rolul unui taximetrist, iar ală­turarea aceasta (bărbatul care a născut o legendă și a fratelui lui fictiv) este co­ple­șitoare. Cum copleșitoare este și po­ves­tea omului care a furat fără regret, a fă­cut 12 ani de închisoare, și-a luat bacalaureatul după ispășirea pedepsei deve­nind creator și comerciant de artă cera­mică. La cei 50 de ani pe care-i are as­tăzi, Attila Ambrus are de înfruntat același unic inamic: timpul.

FOTO: Cinemagia