Din culisele Eurovision: Putin ar da orice să afle formula prin care poate recâștiga concursul muzical european
[vc_row][vc_column][vc_column_text]
Eurovisionul s-a ridicat și anul acesta la nivelul așteptărilor organizatorilor – impecabil tehnic și o proiecție a extravaganței. Oricât de mult încearcă organizatorii să pareze asocierea concursului cu politica la zi a Europei, Eurovisionul rămâne un instrument de soft power.
Într-o seară rece de februarie, câteva sute de ucraineni s-au strâns într-o sală de audiții, undeva în vestul Kievului. Erau prezente cele două televiziuni locale importante care urmau să transmită live pentru câteva milioane de ucraineni. Într-o țară răvășită de război și corupție, era o ocazie unică de a-și manifesta la vedere naționalismul: un concurs pentru desemnarea artistului care va reprezenta Ucraina la ediția din 2017 a Eurovisionului, continentalul și grandiosul spectacol al muzicii pop fără pretenții și al poziționării geopolitice.
Politizarea este o strategie curajoasă a Eurovisionului care adesea combină luminile laser ale unei scene muzicale cu drapelele fluturânde pe care le vedem la Jocurile Olimpice și blocurile de vot din cadrul ONU. Este un eveniment care sintetizează într-un fel anumite elemente suprarealiste ale culturii europene, dar care totodată reflectă și cele mai presante tensiuni geopolitice ale bătrânului continent. Când senzația ediției anterioare, Jamala, reprezentanta Ucrainei, câștiga concursul din 2016 cu un cântec despre deportarea din 1944 a tătarilor din Crimeea în regimul Stalin, victoria sa a fost înțeleasă drept o palmă dată Rusiei și anexării aceluiași teritoriu, în martie 2014.
Iar scorul slab obținut de artiștii din Germania a fost pus pe seama resentimentului față de politica de austeritate pe care cancelarul german Angela Merkel a impus-o statelor cu datorii suverane mari.
GEOPOLITICĂ MUZICALĂ. Mai mult, celebrul concurs european poate fi văzut și ca un barometru al mutațiilor geopolitice. Să luăm exemplul Brexitului: britanicii se plângeau și înainte de modul în care se votează la Eurovision astfel că statele de pe continent erau favorizate. Au fost atât de supărați, încât și-au luat înapoi cumva cu forța suveranitatea față de Bruxelles, în iunie anul trecut. La începutul lui 2008, tabloidul Daily Mail incita spiritele și pleda pentru retragerea Marii Britanii din concursul european de muzică.
Și decizia Turciei din 2013 de a nu mai participa a prevestit cumva preferința recentă a unei bune părți a electoratului pentru un stat autocratic. Iar eforturile Moscovei de vara trecută de a perturba concursul printr-o campanie de dezinformare pot fi considerate un preview al tacticilor similare puse în scenă de Rusia pentru a influența rezultatele electorale din SUA și din unele țări europene.
Cel mai recent, Rusia a livrat cel mai dramatic subtext politic. Câștigând ediția de anul trecut, Ucraina a câștigat implicit dreptul de a găzdui ediția din acest an. Pe măsură ce data desfășurării evenimentului se apropia (13 mai), febrilitatea creștea, iar evenimentul părea că va reflecta toate neliniștile europene – Brexit, imigranți, NATO, atacurile ISIS. O întreagă colecție de crize care fac Europa să stea pe un butoi cu pulbere, context în care nu s-a mai aflat de la căderea Zidului Berlinului încoace: urma oare ca ediția 2017 să reușească într-un fel să întărească unitatea continentului sau, mai curând, va adânci divizarea?
Judecând după scenariul în care ceasurile de pe piepturile purtate de membrii trupei ucrainene O.Torvald închideau numărătoarea inversă și ajungeau la 00:00, momentul unei explozii pirotehnice, mai plauzibil părea al doilea scenariu. Cântecul acesteia, o critică acidă la adresa războiului și manipulării a sunat ca o declarație despre conflictul din Crimeea și poziția dificilă pe care Ucraina o are azi în lume. Evident, conaționalii au iubit melodia. Juriul și audiența (care a votat telefonic) au scos câștigătoare trupa O.Torvald.
„A venit momentul să devenim imaginea Ucrainei. Există un motiv pentru care acest lucru se întâmplă acum“, a spus după concurs liderul trupei, Ievgen Galich.
SOFT POWER. Uniunea Europeană de Radio și Televiziune (UERT, cea mai importantă alianță din lume a entităților mass-media de servicii publice, care cuprinde 72 de membri activi în 56 de țări și 36 de membri asociați din alte 21 de țări, n.r.) a avut două scopuri când, în 1956, a dat startul la ceea ce se va numi concursul de muzică Eurovision: pe de o parte să consolideze unitatea continentului după două războaie mondiale și să testeze noile tehnologii de transmisie live. Primul câștigător al concursului a fost Lys Assia, o cântăreață din Elveția, în fața altor șase concurenți. Ceea ce a început ca o încercare de seducție într-un cazinou elvețian a devenit, în timp, un spectacol grandios și profesionist urmărit anual de sute de milioane de telespectatori. Chiar dacă Eurovision este puțin cunoscut în SUA, a fost transmis live pentru prima dată peste Ocean, în 2016, de canalul Logo TV, dedicat comunității LGBT. Eurovisionul este cel mai mare eveniment non-sportiv din lume, depășit ca audiență doar de Jocurile Olimpice și de Cupa Mondială la fotbal.
În timp, concursul a introdus și o etapă a semifinalelor pentru că numărul participanților a crescut de la an la an, depășind granițele Europei. În ediția din 2017, s-au înscris 43 de țări, printre ele Azerbaidjan, Israel, chiar Australia. După preselecție, în finală ajung de fiecare dată reprezentanții a 20 de țări.
Concursul a devenit unul dintre cele mai vizibile simboluri ale unității europene. „Eurovisionul îi oferă Europei ocazia unei prestații fără egal“, spune Karen Fricker, profesor de artă dramatică la Universitatea Brock (Canada). În ciuda formatului, concursul se promovează drept un brand care celebrează armonia. În 2013, s-a desfășurat sub sloganul „Suntem unul“, în 2016 a fost „Să fim împreună“, iar anul acesta s-a ales „Celebrarea diversității“. „A devenit o competiție benignă și din fericire a naționalismului benign“, apreciază Fricker.
Sunt însă și aici națiuni privilegiate. Oarecum în oglindă cu Consiliul de Securitate al ONU, și Eurovisionul are un „Big Five“ (Cei Cinci) – Franța, Germania, Italia, Spania și Marea Britanie –, țări care intră automat în finală pentru că oferă cea mai mare audiență și, în plus, plătesc cele mai mari cotizații la UERT. Chiar dacă nu sunt informații publice, BBC a plătit către UERT aproape 290.000 de lire sterline în 2010 (circa 442.000 de dolari la acel moment), spre deosebire de RTE, canalul irlandez, care a plătit doar 63.000 de euro (circa 85.000 de dolari).
Câștigarea concursului atrage după sine automat succesul pe scena muzicală internațională. A fost și cazul suedezilor de la ABBA, care câștigau ediția din 1974. De asemenea, țările pe care le reprezintă câștigătorii beneficiază apoi de notorietate și de o creștere a turismului în anul următor când găzduiesc noua ediție. Este și un stimulent pentru investiții noi locale. În 2012, când Baku a găzduit ediția din acel an, azerii au construit special pentru eveniment o arenă care a costat 130 de milioane de euro și au mai alocat alte 30 de milioane de euro pentru transmisia live.
Pentru a putea câștiga însă, participanții trebuie să seducă votanți dintr-o plajă largă și eterogenă de culturi – de la Lisabona până la Riga sau Sydney. Este motivul pentru care se optează pentru teme universale – cântece despre fericire și dragoste. Nu sunt excluse însă nici reprezentațiile din zona absurdului, care reușesc totuși să depășească barierele culturale. A fost cazul trupei finlandeze Lordi, care în 2006 a câștigat cu un spectacol excentric. Din 1999, când participanților li s-a permis să cânte și în engleză, și nu doar în limba nativă, lirica Eurovisionului a devenit locul unor versificări copilărești. De pildă, în 2014, Letonia câștiga cu un cântec despre cum coci o prăjitură, iar în 2010 Azerbaidjan a câștigat cu un cântec despre lacrimi – „drip drop drip drop/Drip drop drip drop“.
ȘI POLITICĂ ÎN SUBTEXT. Chiar dacă regulile concursului interzic participanților să abordeze explicit subiecte politice, totuși evenimentele recente sunt reflectate de artiști în diverse moduri. De pildă, Conchita Wurst, un travestit din Austria, a câștigat ediția din 2014 cu un cântec despre renaștere, iar anul trecut, la Stockholm, organizatorii au pus în scenă o coregrafie modernă de șase minute care trimitea clar la criza refugiaților. Din când în când, UERT sancționează orice încercare de a livra mesaje politice în timpul spectacolului live.
În 2009, când Moscova urma să găzduiască ediția din acel an, la câteva luni însă după războiul dus în Georgia, reprezentanții acesteia din urmă au înscris o satiră la adresa lui Putin („We Don’t Wanna Put“ In, n.r.), care însă a fost respinsă de organizatori.
Legat de ediția din 2017, s-a crezut la unison că va fi cea mai ciudată din istoria concursului. După ce trupa O.Torvald a câștigat preselecția, toată lumea se aștepta la o mai atentă monitorizare. Să reușești să ții politica în afara ediției din 2017 s-a dovedit însă imposibil pentru organizatori.
Cel care supervizează concursul este Jon Ola Sand. Mărturisește sincer că nu a fost niciodată un fan al Eurovisionului. „Sunt aici pentru că sunt un profesionist care poate rezolva probleme și superviza o astfel de producție internațională uriașă“, explică el.
Una dintre sarcinile lui Sand este de a răspunde constantelor suspiciuni că Eurovisionul este un spațiu în care sunt expuse nedreptăți politice. „Nu are nimic de-a face cu ce se întâmplă în politica europeană. Și văd ce se întâmplă în Europa, dar este altceva. Este un concurs care nu are nicio legătură cu Uniunea Europeană“, a subliniat el, cu o ușoară nervozitate.
În ciuda acestui răspuns, geopolitica este evidentă în comportamentul de vot al telespectatorilor. În special, țările din Europa de Est votează cu vecinii sau cu aliații istorici. De pildă, telespectatorii din Slovenia dau cele mai multe voturi artiștilor din Serbia, Rusia și Croația. Lituania votează masiv pentru Letonia, Danemarca, pentru Suedia, Belarus, pentru Rusia. Sunt practic blocuri de vot care au stârnit frustrarea profundă a Marii Britanii, care a câștigat o singură dată concursul în ultimii 36 de ani.
Rusia a ales să investească resurse importante pentru a câștiga concursul. A reușit o singură dată, în 2008. Efortul de anul trecut de a câștiga imitând cumva prestația Suediei din 2015 a făcut ca victoria Ucrainei în final să echivaleze cu o palmă pentru Rusia. „Putin nu s-a liniștit. Chiar vrea să afle care este formula după care Eurovisionul poate fi câștigat“, comentează ironic Fricker de la Universitatea Brock.
SOFT POWER. În vara lui 2016, în presa rusească și europeană au apărut zvonuri că planurile Kievului de a găzdui ediția din 2017 erau atât de haotice, încât s-a vehiculat necesitatea ca festivitățile să fie mutate la Moscova. Alte canale rusești au plusat: autoritățile de la Kiev împușcă masiv câinii fără stăpân, organizarea Eurovisionului va crește cu 15% facturile la energie electrică ale ucrainenilor, iar homosexualii sunt uciși pe străzile din Kiev. Toate poveștile erau bineînțeles false.
„Este clar că totul era coordonat dinspre Kremlin“, spune Yevhen Fedchenko, directorul Școlii de jurnalism Mohyla și cofondatorul organizației StopFake.org. Kremlinul percepe Eurovisionul drept un semn de reapropiere de Europa. „Există o încercare deliberată de subminare a concursului european. Pentru că rușii știu cât de important este așa-numita soft power“, adaugă acesta.
Și Rusia a continuat să-și submineze vecinul. În martie, Channel One, controlat de Kremlin, a anunțat că Rusia și-a desemnat reprezentantul – Iulia Samoilova, o cântăreață imobilizată în scaunul cu rotile. Se presupune că Rusia știa că Samoilova a încălcat legea din Ucraina, cântând în Crimeea în 2015 după anexare, prin urmare avea să i se interzică să intre în Ucraina pentru a putea participa la concurs. Evident, autoritățile de la Kiev au fost puse într-o situație delicată – să închidă ochii în fața legii în cazul special al cântăreței din Rusia și să pară slabe sau să respecte legea, dar să pară crude față de o femeie cu dizabilități. Au ales varianta din urmă. Gestul Rusiei este considerat o mutare de șah în așa-numitul război hibrid cu care întreaga lume se confruntă azi. UERT a încercat să convingă Rusia să îi permită Samoilovei să participe cu o înregistrare video, dar a refuzat.
În ziua de 13 mai, ziua finalei, zona din apropierea Centrului de Expoziții Internațional din Kiev arăta ca o zonă militarizată, împânzită de sute de polițiști și forțe ale armatei. Toate mașinile erau percheziționate. Un atac terorist era puțin probabil, dar unii angajați ai UERT se temeau mai curând de un atac digital al rușilor.
Dincolo de cordonul de securitate însă, se coagulase o Europă în miniatură. Peste 1.300 de jurnaliști de pe tot continentul se înghesuiau în centrul de presă, în timp ce artiștii și delegațiile fiecărei țări erau strânși într-o zonă amenajată în cealaltă parte a complexului.
STEREOTIPURI NAȚIONALE. Unul dintre aspectele amuzante ale Eurovisionului este modul în care artiștii reflectă stereotipurile naționale. Cântăreața din Franța a îmbrăcat o rochie extravagantă, având în fundal o imagine a Parisului. Isabella Levina din Germania a avut părul strâns în coc, a executat profesionist cântecul, dar fără multă emoție. Iar cântărețul din Israel, Imri Ziv, nu a putut ascunde cât de mândru era de musculatura sa lucrată.
Ca de obicei, est-europenii au venit cu cea mai mare doză de kitsch. Croația a trimis o celebritate planturoasă, Jacques Houdek, care a executat un amestec de operă și pop în italiană și engleză printre imagini cu copaci și stele, iar România a preferat să se prezinte cu un duet cântând un yodel, în timp ce cântărețul duetului călărea un tun.
Odată dat votul telespectatorilor, reprezentantul Spaniei, Sobral, a devenit câștigătorul ediției din acest an. Continentul s-a unit în jurul unei performanțe artistice cu adevărat emoționante. În culise, Sobral a mărturisit că UERT i-a interzis să mai poarte ceva cu mesaje pro-refugiați. „Cred însă că aceasta este cea mai mare problemă pe care Europa o are astăzi“, a spus el.
Cât despre trupa ucraineană, a încheiat concursul pe locul 24 cu melodia „Timpul“. În acea noapte lungă, visul utopic asupra unei Europe unite și armonioase s-a consumat într-un centru expozițional de pe malul Niprului. La puține momente după decernarea premiului, una dintre gazde a dat tonul unui toast: „Iubim Europa! Iubim Europa!“ Ca un ecou, mulțimea adunată i-a ținut isonul.
[/vc_column_text][vc_text_separator title=”62 de ediții” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Costurile de a găzdui o ediție de Eurovision pot varia de la 48 de milioane de lire (Azerbaidjan) la 17 milioane de lire (Suedia).[/vc_column_text][vc_column_text]ÎNCEPUTUL. Istoria Eurovisionului a pornit de la o idee a dramaturgului și jurnalistului italian Sergio Pugliese. A fost pe placul șefului UERT, Marcel Bezençon, care a organizat primul concurs pe 24 mai 1956 pentru a testa limitele transmisiei live.
PARTICIPARE. După 1990, toate țările din fostul bloc comunist au început să participe. Bulgaria și R. Moldova au participat în 2005 prima dată. Liechtenstein, Vatican și Kosovo sunt singurele țări europene care nu au participat niciodată.
CONSACRARE. Eurovision a fost rampă de lansare pentru câștigători. În 1988, Céline Dion câștiga cu melodia „Ne Partez Pas Sans Moi“, iar Abba lua marele trofeu în 1974 cu „Waterloo“. Dar nu doar pentru ei – Julio Iglesias se plasa pe locul 4 în 1970 cu melodia „Gwendolyne“.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]
Articol preluat din BloombergBusinessweek
de Thomas Rogers; adaptare de Mimi Noel
FOTO: Guliver / Getty Images