Din culisele Eurovision: Putin ar da orice să afle formula prin care poate recâștiga concursul muzical european

Mimi Noel 30/06/2017 | 12:07 Global
Din culisele Eurovision: Putin ar da orice să afle formula prin care poate recâștiga concursul muzical european

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Eurovisionul s-a ridicat și anul acesta la nivelul așteptărilor organizatorilor impecabil tehnic și o proiecție a extravaganței. Oricât de mult în­cearcă organizatorii să pareze asocierea con­cursu­lui cu politica la zi a Europei, Eurovisionul rămâne un instrument de soft power.

Într-o seară rece de februarie, câteva sute de ucrai­neni s-au strâns într-o sală de audiții, undeva în vestul Kievului. Erau prezente cele două televiziuni locale importante care urmau să transmită live pentru câteva milioane de ucraineni. Într-o țară răvășită de război și corupție, era o ocazie unică de a-și ma­­ni­­festa la vedere naționalismul: un concurs pentru desemnarea artistului care va repre­zenta Ucra­­i­­na la ediția din 2017 a Eurovisionului, continentalul și grandiosul spectacol al muzicii pop fără pretenții și al poziționării geopolitice.

Politizarea este o strategie curajoasă a Eurovisionului care adesea combină luminile laser ale unei scene muzicale cu drapelele fluturânde pe ca­­re le vedem la Jocurile Olimpice și blocurile de vot din cadrul ONU. Este un eveniment care sinte­ti­­zea­­ză într-un fel anumite elemente suprarealiste ale culturii europene, dar care totodată reflec­­tă și cele mai presante tensiuni geopolitice ale bă­­trâ­nului continent. Când senzația ediți­­ei anterioare, Jamala, reprezentanta Ucra­­­­inei, câștiga concursul din 2016 cu un cân­­tec despre deportarea din 1944 a tă­­ta­­ri­­­­lor din Crimeea în regimul Stalin, vic­­toria sa a fost înțe­leasă drept o pal­­mă dată Rusiei și anexării ace­­lu­­iași teritoriu, în martie 2014.

Iar sco­­rul slab ob­­ți­­­­nut de artiștii din Ger­­­ma­­nia a fost pus pe sea­­ma resentimentului față de politica de auste­ri­tate pe care cancelarul german Angela Merkel a impus-o sta­­telor cu datorii suve­rane mari.

GEOPOLITICĂ MUZICALĂ. Mai mult, ce­le­brul concurs european poate fi văzut și ca un ba­rometru al mutațiilor geopolitice. Să luăm exemplul Brexitului: britanicii se plângeau și înainte de modul în care se votează la Eurovision astfel că statele de pe continent erau favorizate. Au fost atât de su­­pă­­rați, încât și-au luat înapoi cumva cu forța suve­ra­­ni­­ta­­tea față de Bruxelles, în iunie anul trecut. La începutul lui 2008, tabloidul Daily Mail incita spiri­tele și pleda pentru retragerea Marii Britanii din concursul european de muzică.

Și decizia Turciei din 2013 de a nu mai participa a prevestit cumva preferința recentă a unei bune părți a electoratului pentru un stat autocratic. Iar efor­­turile Moscovei de vara trecută de a perturba concursul printr-o campanie de dezinformare pot fi considerate un preview al tacticilor similare pu­­se în scenă de Rusia pentru a influența rezultatele electorale din SUA și din unele țări europene.

Cel mai recent, Rusia a livrat cel mai dramatic sub­text politic. Câștigând ediția de anul trecut, Ucraina a câștigat implicit dreptul de a găzdui ediția din acest an. Pe măsură ce data desfășurării evenimentului se apropia (13 mai), febrilitatea creș­tea, iar evenimentul părea că va reflecta toate neli­niștile europene – Brexit, imigranți, NATO, atacurile ISIS. O întreagă colecție de crize care fac Europa să stea pe un butoi cu pulbere, context în care nu s-a mai aflat de la căderea Zidului Berlinului încoace: urma oare ca ediția 2017 să reușească într-un fel să în­­tărească unitatea continentului sau, mai curând, va adânci divizarea?

Judecând după scenariul în care ceasurile de pe piepturile purtate de membrii trupei ucrainene O.Torvald închideau numărătoarea inversă și ajun­geau la 00:00, momentul unei explozii pirotehnice, mai plauzibil părea al doilea scenariu. Cântecul aces­­teia, o critică acidă la adresa războiului și ma­­nipulării a sunat ca o declarație despre conflictul din Crimeea și poziția dificilă pe care Ucraina o are azi în lume. Evident, conaționalii au iubit melodia. Juriul și audiența (care a votat telefonic) au scos câștigătoare trupa O.Torvald.

„A venit momentul să devenim imaginea Ucra­­­­i­­nei. Există un motiv pentru care acest lucru se în­­tâm­­plă acum“, a spus după concurs liderul trupei, Ievgen Galich.

SOFT POWER. Uniunea Europeană de Radio și Televiziune (UERT, cea mai importantă alianță din lume a entităților mass-media de servicii publice, care cuprinde 72 de membri activi în 56 de țări și 36 de membri asociați din alte 21 de țări, n.r.) a avut două scopuri când, în 1956, a dat startul la ceea ce se va numi concursul de muzică Eurovision: pe de o parte să con­­so­lideze unitatea continentului după două războaie mondiale și să testeze noile tehnologii de transmisie live. Primul câști­gă­tor al concursului a fost Lys Assia, o cân­tă­reață din Elveția, în fa­­ța altor șase concu­renți. Ceea ce a început ca o în­­cercare de seducție într-un cazinou elvețian a devenit, în timp, un spectacol grandios și profesionist ur­­mărit anual de sute de milioane de telespectatori. Chiar dacă Eurovision este puțin cunoscut în SUA, a fost transmis live pentru prima dată peste Ocean, în 2016, de canalul Logo TV, dedicat co­­mu­­ni­­tății LGBT. Eurovisionul este cel mai mare eveniment non-sportiv din lume, depășit ca audiență doar de Jocurile Olimpice și de Cupa Mondială la fot­­bal.

În timp, concursul a introdus și o etapă a semifinalelor pentru că numărul participanților a crescut de la an la an, depășind granițele Europei. În ediția din 2017, s-au înscris 43 de țări, printre ele Azerbaid­­jan, Israel, chiar Australia. După preselecție, în fi­­na­­lă ajung de fiecare dată reprezentanții a 20 de țări.

Concursul a devenit unul dintre cele mai vizibile simboluri ale unității europene. „Eurovisionul îi oferă Europei ocazia unei prestații fără egal“, spune Karen Fricker, profesor de artă dramatică la Universitatea Brock (Canada). În ciuda formatului, concursul se promovează drept un brand care cele­brează armonia. În 2013, s-a desfășurat sub sloganul „Suntem unul“, în 2016 a fost „Să fim împreună“, iar anul acesta s-a ales „Celebrarea di­ver­sității“. „A devenit o competiție benignă și din fericire a naționa­lis­mului benign“, apreciază Fricker.

Sunt însă și aici națiuni privilegiate. Oarecum în oglindă cu Consiliul de Securitate al ONU, și Eurovisionul are un „Big Five“ (Cei Cinci) – Franța, Germania, Italia, Spania și Marea Britanie –, țări care in­tră automat în finală pentru că oferă cea mai mare audiență și, în plus, plătesc cele mai mari coti­zații la UERT. Chiar dacă nu sunt informații pu­blice, BBC a plătit către UERT aproape 290.000 de lire sterline în 2010 (circa 442.000 de dolari la acel mo­ment), spre deosebire de RTE, canalul irlandez, care a plătit doar 63.000 de euro (circa 85.000 de dolari).

Câștigarea concursului atrage după sine auto­mat succesul pe scena muzicală inter­­na­­țio­­nală. A fost și cazul suedezilor de la ABBA, care câști­gau ediția din 1974. De asemenea, ță­­rile pe care le reprezintă câștigătorii bene­­fi­­cia­­ză apoi de no­­to­­rietate și de o creștere a turismului în anul ur­­­mă­tor când găzduiesc noua ediție. Este și un sti­­mulent pentru inves­­ti­­ții noi locale. În 2012, când Baku a găzduit ediția din acel an, azerii au construit special pentru eveniment o arenă care a costat 130 de milioane de euro și au mai alocat alte 30 de milioane de euro pentru transmisia live.

Pentru a putea câștiga însă, participanții tre­­­­buie să seducă votanți dintr-o plajă largă și ete­rogenă de culturi – de la Lisabona până la Riga sau Sydney. Este motivul pentru care se op­tează pentru teme universale – cântece despre feri­cire și dragoste. Nu sunt excluse însă nici repre­zen­tațiile din zona absurdului, care reușesc totuși să depă­­șeas­­că barierele culturale. A fost cazul trupei finlandeze Lordi, care în 2006 a câștigat cu un spectacol excentric. Din 1999, când participanților li s-a permis să cânte și în engleză, și nu doar în limba nativă, lirica Eurovisionului a devenit locul unor versificări copilărești. De pildă, în 2014, Letonia câștiga cu un cântec despre cum coci o prăji­tură, iar în 2010 Azerbaidjan a câștigat cu un cântec despre lacrimi – „drip drop drip drop/Drip drop drip drop“.

ȘI POLITICĂ ÎN SUBTEXT. Chiar dacă regulile concursului interzic participanților să abordeze explicit subiecte politice, totuși evenimentele recente sunt reflectate de artiști în diverse moduri. De pil­­dă, Conchita Wurst, un travestit din Austria, a câș­­ti­­gat ediția din 2014 cu un cântec despre renaș­tere, iar anul trecut, la Stockholm, organizatorii au pus în scenă o coregrafie modernă de șase minute care tri­­mitea clar la criza refugiaților. Din când în când, UERT sancționează orice încercare de a livra mesaje politice în timpul spectacolului live.

În 2009, când Moscova urma să găzduiască ediția din acel an, la câteva luni însă după războiul dus în Georgia, reprezentanții acesteia din urmă au înscris o satiră la adresa lui Putin („We Don’t Wanna Put“ In, n.r.), care însă a fost respinsă de organizatori.

Legat de ediția din 2017, s-a crezut la unison că va fi cea mai ciudată din istoria concursului. După ce trupa O.Torvald a câștigat preselecția, toată lu­mea se aștepta la o mai atentă monitorizare. Să re­­u­­șești să ții politica în afara ediției din 2017 s-a do­­ve­­dit însă imposibil pentru organizatori.

Cel care supervizează concursul este Jon Ola Sand. Mărturisește sincer că nu a fost niciodată un fan al Eurovisionului. „Sunt aici pentru că sunt un profesionist care poate rezolva probleme și superviza o astfel de producție internațională uriașă“, explică el.

Una dintre sarcinile lui Sand este de a răspunde constantelor suspiciuni că Eurovisionul este un spa­­țiu în care sunt expuse nedreptăți politice. „Nu are nimic de-a face cu ce se întâmplă în politica eu­­ro­peană. Și văd ce se întâmplă în Europa, dar este altceva. Este un concurs care nu are nicio le­­gă­­­­tură cu Uniunea Europeană“, a subliniat el, cu o ușoară nervozitate.

În ciuda acestui răspuns, geopolitica este evi­dentă în comportamentul de vot al telespectatori­lor. În special, țările din Europa de Est votează cu vecinii sau cu aliații istorici. De pildă, telespectatorii din Slovenia dau cele mai multe voturi artiștilor din Serbia, Rusia și Croația. Lituania votează masiv pentru Letonia, Danemarca, pentru Suedia, Belarus, pentru Rusia. Sunt practic blocuri de vot care au stârnit frustrarea profundă a Marii Britanii, care a câștigat o singură dată concursul în ultimii 36 de ani.

Rusia a ales să investească resurse importante pentru a câștiga concursul. A reușit o singură dată, în 2008. Efortul de anul trecut de a câștiga imitând cumva prestația Suediei din 2015 a făcut ca victoria Ucrainei în final să echivaleze cu o palmă pentru Rusia. „Putin nu s-a liniștit. Chiar vrea să afle care este formula după care Eurovisionul poate fi câș­tigat“, comentează ironic Fricker de la Universitatea Brock.

SOFT POWER. În vara lui 2016, în presa rusească și europeană au apărut zvonuri că planurile Kievului de a găzdui ediția din 2017 erau atât de haotice, încât s-a vehiculat necesitatea ca festivitățile să fie mutate la Moscova. Alte canale rusești au plusat: autoritățile de la Kiev împușcă masiv câinii fără stăpân, organizarea Eurovisionului va crește cu 15% facturile la energie electrică ale ucrainenilor, iar homosexualii sunt uciși pe străzile din Kiev. Toate poveștile erau bineînțeles false.

„Este clar că totul era coordonat dinspre Kremlin“, spune Yevhen Fedchenko, directorul Școlii de jurnalism Mohyla și cofondatorul organizației StopFake.org. Kremlinul percepe Eurovisionul drept un semn de reapropiere de Europa. „Există o încercare deliberată de subminare a concursului european. Pentru că rușii știu cât de important este așa-nu­mita soft power“, adaugă acesta.

Și Rusia a continuat să-și submineze vecinul. În martie, Channel One, controlat de Kremlin, a anun­țat că Rusia și-a desemnat reprezentantul – Iulia Samoilova, o cântăreață imobilizată în scaunul cu rotile. Se presupune că Rusia știa că Samoilova a încălcat legea din Ucraina, cântând în Crimeea în 2015 după anexare, prin urmare avea să i se inter­zică să intre în Ucraina pentru a putea parti­ci­pa la concurs. Evident, autoritățile de la Kiev au fost puse într-o situație delicată – să închidă ochii în fața legii în cazul special al cântăreței din Rusia și să pară slabe sau să respecte legea, dar să pară crude față de o femeie cu dizabilități. Au ales varianta din urmă. Gestul Rusiei este considerat o mutare de șah în așa-numitul război hibrid cu care întreaga lume se confruntă azi. UERT a încercat să convingă Rusia să îi permită Samoilovei să participe cu o înregistrare video, dar a refuzat.

În ziua de 13 mai, ziua finalei, zona din apropierea Centrului de Expoziții Internațional din Kiev arăta ca o zonă militarizată, împânzită de sute de polițiști și forțe ale armatei. Toate mașinile erau perchezi­ționate. Un atac terorist era puțin probabil, dar unii angajați ai UERT se temeau mai curând de un atac digital al rușilor.

Dincolo de cordonul de securitate însă, se coagulase o Europă în miniatură. Peste 1.300 de jurnaliști de pe tot continentul se înghesuiau în centrul de presă, în timp ce artiștii și delegațiile fiecărei țări erau strânși într-o zonă amenajată în cealaltă parte a complexului.

STEREOTIPURI NAȚIONALE. Unul dintre aspectele amuzante ale Eurovisionului este modul în care artiștii reflectă stereotipurile naționale. Cântăreața din Franța a îmbrăcat o rochie extravagantă, având în fundal o imagine a Parisului. Isabella Levina din Germania a avut părul strâns în coc, a executat profesionist cântecul, dar fără multă emoție. Iar cân­tă­rețul din Israel, Imri Ziv, nu a putut ascunde cât de mândru era de musculatura sa lucrată.

Ca de obicei, est-europenii au venit cu cea mai mare doză de kitsch. Croația a trimis o celebritate planturoasă, Jacques Houdek, care a executat un amestec de operă și pop în italiană și engleză printre imagini cu copaci și stele, iar România a preferat să se prezinte cu un duet cântând un yodel, în timp ce cântărețul duetului călărea un tun.

Odată dat votul telespectatorilor, reprezentantul Spaniei, Sobral, a devenit câștigătorul ediției din acest an. Continentul s-a unit în jurul unei perfor­manțe artistice cu adevărat emoționante. În culise, Sobral a mărturisit că UERT i-a interzis să mai poar­­­te ceva cu mesaje pro-refugiați. „Cred însă că aceas­­ta este cea mai mare problemă pe care Europa o are astăzi“, a spus el.

Cât despre trupa ucraineană, a încheiat concursul pe locul 24 cu melodia „Timpul“. În acea noapte lungă, visul utopic asupra unei Europe unite și armonioase s-a consumat într-un centru expozițional de pe malul Niprului. La puține momente după decernarea premiului, una dintre gazde a dat tonul unui toast: „Iubim Europa! Iubim Europa!“ Ca un ecou, mulțimea adunată i-a ținut isonul.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”62 de ediții” color=”juicy_pink”][vc_column_text]Costurile de a găzdui o ediție de Eurovision pot varia de la 48 de milioane de lire (Azerbaidjan) la 17 milioane de lire (Suedia).[/vc_column_text][vc_column_text]ÎNCEPUTUL. Istoria Eurovisionului a pornit de la o idee a dramaturgului și jurnalistului italian Sergio Pugliese. A fost pe placul șefului UERT, Marcel Bezençon, care a organizat primul concurs pe 24 mai 1956 pentru a testa limitele transmisiei live.

PARTICIPARE. După 1990, toate țările din fostul bloc comunist au început să participe. Bulgaria și R. Moldova au participat în 2005 prima dată. Liechtenstein, Vatican și Kosovo sunt singurele țări europene care nu au participat niciodată.

CONSACRARE. Eurovision a fost rampă de lansare pentru câștigători. În 1988, Céline Dion câștiga cu melodia „Ne Partez Pas Sans Moi“, iar Abba lua marele trofeu în 1974 cu „Waterloo“. Dar nu doar pentru ei – Julio Iglesias se plasa pe locul 4 în 1970 cu melodia „Gwendolyne“.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

 


Articol preluat din BloombergBusinessweek

de Thomas Rogers; adaptare de Mimi Noel

FOTO: Guliver / Getty Images

 

Are o experiență de peste zece ani în jurnalism. A început la agenția națională de presă Rompres, iar în 2006 s-a alăturat echipei care se ocupa de ediția în limba română a publicației americane BusinessWeek. În 2007, a completat echipa de jurnaliști care pornea revista de afaceri Money Express. Domeniile acoperite au variat, de la retail la FMCG, farma, fonduri de investiții, fuziuni și achiziții, IT&C. A realizat interviuri cu cei mai proeminenți oameni de afaceri români, antreprenori locali, dar și cunoscuți oameni de afaceri străini, precum directorul executiv al Microchip, Steve Sanghi, sau fostul director executiv al Sony America, Michael Schulhof. Mimi Noel lucrează ca Account Manager la AMICOM din 2012. La NewMoney, se ocupă de subiectele internaționale.