Criza aceasta este „altfel“. Este o idee pe care o auzim repetată de mii de ori din momentul în care a început pandemia. Într-adevăr, criza aceasta este „altfel“ pentru că aduce o dilemă imposibil de rezolvat: banii sau moartea. Altfel spus, marile dezbateri s-au purtat în jurul temei: cum se poate găsi o soluție care să împiedice răspândirea virusului, realizând, în același timp, un echilibru între sănătatea publică și economie.
Pentru a ține sub control starea de sănătate publică, statele au decis că metoda eficientă este cea a izolării populației la domiciliu și închiderea așa-numitor activități „neesențiale“. Care, de fapt, nu sunt „neesențiale“ pentru societate (în ultimă instanță, este incorect să pui o etichetă asupra unui domeniu economic), ci au fost oprite din rațiuni ce țin de expunerea sanitară.
Soluția. Izolarea populației a adus cu sine trei mari probleme economice. Una, pentru firmele care și-au văzut micșorată serios cifra de afaceri. A doua, pentru angajații care și-au pierdut locul de muncă sau au fost nevoiți să intre în șomaj tehnic. A treia, pentru consumatori. Într-un astfel de climat, cu restricții, cu necunoscute privitoare la găsirea unei soluții medicale, cu incertitudini privind viitoarele locuri de muncă, este evident că încrederea consumatorilor scade, iar odată cu ea – și apetitul pentru consum. Izolarea a fost singura soluție găsită de epidemiologi și agreată de decidenții politici. O soluție care, însă, se bate cap în cap cu economia.
Deocamdată, calea de mijloc pare a fi o variantă rezonabilă pentru lupta cu pandemia. Adică economia să se întoarcă progresiv și cu măsuri speciale de protecție sanitară acolo de unde a plecat înainte de declanșarea virusului, iar sistemul sanitar să fie în gardă pentru un eventual val doi.
În jurul temei principale s-au dezvoltat și alte subiecte, dar și clasicele abordări divergente. Au apărut cei care neagă existența virusului, cei care cred că le este îngrădită libertatea sau care merg pe ideea aplicării principiului selecției naturale. Ca de obicei, criza vine la pachet cu idei radicale sau cu teorii ale conspirației.
Criza provocată de coronavirus nu seamănă aproape deloc cu cea din 2008-2009. Atunci, criza a plecat de la sistemul financiar, iar controversele au fost de cu totul altă natură. Dilemele erau: este normal ca statele să ajute marile bănci și marile companii? Dar statele cum pot fi salvate? Modelul Greciei a fost relevant. Și, în fine, întrebarea a fost: în ce măsură creditorii au o parte din responsabilitate pentru incapacitatea de plată a celor pe care i-au creditat?
Soluția statelor de a ajuta băncile a fost costisitoare, discutabilă din punctul de vedere al hazardului moral, dar, în cele din urmă, eficientă. Statele Unite chiar și-au recuperat finanțările acordate băncilor, pentru că au fost preluate pachete de acțiuni care apoi au fost răscumpărate. În schimb, statele europene s-au ales cu datorii publice și deficite bugetare, pe care din anul 2012 le reduc an de an.
Criza din 2008-2009 nu a dus la blocarea unor sectoare economice. A scăzut nivelul vânzărilor companiilor, încrederea consumatorilor, a redus veniturile bugetare, a dus la scăderi istorice pe burse, la pierderea unor locuri de muncă, dar nu a oprit sectoare.
Acum, în 2020, băncile sunt finanțate (de data aceasta, nu au nicio vină), companiile își doresc să lucreze, numai că măsurile de siguranță sanitară le-au obligat la o reorganizare a muncii care înseamnă costuri suplimentare și, pentru unele sectoare economice, o blocare din rațiuni sanitare.
Chiar Comisia Europeană a făcut derogări importante, pe care nu le-am văzut în criza din 2008, precum abrogarea temporară a regulilor privind deficitul bugetar și derogări de la legislația privind concurența. Totul, pentru a atenua scăderea economiei.
Totodată, criza afectează categoriile de populație defavorizate. Un studiu al Organizației Internaționale a Muncii arată că lucrătorii „la negru“ sunt cei mai vulnerabili. Este destul de ciudat că există îngrijorare pentru cei aflați în afara legii, dar abordarea este cât se poate de realistă.
Putem ieși din dilema pe care ne-a adus-o criza? Nu pe de-a întregul. Banii sau moartea sunt cele două extreme născute de această criză. Unii spun să salvăm economia, adică banii, indiferent de câte victime ar însemna acest lucru. Alții cred că viața este mai importantă și că o persoană ucisă de coronavirus este prea mult pentru toți banii din lume.
Riscul. Societatea este prinsă la mijloc, în vechea capcană, pusă să aleagă între decizia morală, salvarea vieților, și cea pragmatică, banii companiilor și ai angajaților. Cea mai bună soluție este tot calea de mijloc. Adică, munca de la distanță, acolo unde se poate, și măsuri de siguranță sanitară, acolo unde întâlnirea fizică este obligatorie. Ca în orice criză, însă, apar și alte crize. Apar negaționiști care nu cred că noul coronavirus este mai periculos decât un alt virus gripal, populiști care speculează momentul și hateri dispuși să critice orice măsură luată de guverne.
Criza sanitară și cea economică riscă să ducă la o radicalizare politică. Riscul, într-o astfel de situație, este ca oamenii să-și irosească viața și să piardă banii.
