Dictatură, auzi la ei

Pe vremea când producea versuri de brigadă artis­tică din categoria „Trec rânduri-rânduri muncitorii / Să ia pomeni compensatorii“, Corneliu Vadim Tudor a bătut cu pumnul în masa aforismului și a decretat cu pupilele dilatate: „Decât o democrație bolnavă, mai bine o dictatură sănătoasă“. O bună parte din colonelimea și generălimea care făcuseră parte din aparatul represiv al lui Nicolae Ceaușescu a fost stră­bătută de un frison erotic.

E vorba de aceiași ofițeri care, pitiți sub identități generice de tip „un grup de 300 de patrioți“, publicau scrisori deschise în revista „România Mare“ și poluau fără jenă spațiul public. Epoleții le-au tresăltat de bucurie, vipușca le-a zbârnâit în preambulul orgasmului. În sfârșit, cineva avea curajul să rostească marele adevăr: debandada asta cu pluralism politic, proteste în piață, cluburi de jazz, libertatea cuvântului, festivaluri de film, excursii prin alte țări, presă independentă și târ­guri de carte era o capcană. Și, da, o toxină. În sfârșit, leul-patriot își scutura coama mai ceva ca Arslan din ciclul „Narnia“ și scotea răgetul eliberator pe care-l așteptau atâția torționari, delatori, secu­riști, antisemiți și xenofobi din ograda nației. În sfârșit, democrația era dată în vileag așa cum merita: ca o perdea de fum pentru creduli.

De acord, Churchill apucase s-o prezinte ca pe „cea mai proastă formă de guvernare, cu excepția tuturor celorlalte care au fost testate din când în când“. Dar de când plecăm urechea la asemenea aiu­reli și neghiobii? Ce politician a fost Churchill? Ce a făcut el bun pentru ome­nire? A scris măcar o cule­gere de poezii encomias­tice la viața lui? A pupat mă­car o dată vreun fund pre­zidențial? A mâncat măcar o dată borș la televi­ziune, ziua în amiaza mare? Nimic din toate astea. Leul-patriot, în schimb, are un palmares cât „Pagini aurii“ în materie de tușeu rectal din cuvinte. Și-atunci, cui să dai crezare? Unui alcoolic care bălmăjea prostii despre democrație sau unei trestii gânditoare care, cu ochii scrutând zarea, bomba pieptul și rostea decis: „Este fiica preaiubită a acestui brav popor, / De luceferi străjuită și de steagul Tricolor, / E Elena Ceaușescu, suflet nobil și vibrant, / Mamă bună, om politic și prestigios savant“. („Urare de iarnă“, pentru cine vrea și titlul.)

PRIMUL DICTATOR ACREDITAT. Scurtul elogiu al dictaturii făcut de Vadim Tudor s-a prins de român ca apa de gâscă. O bună parte din poporet – mai cu seamă din cel tânăr, care nu văzuse o dictatură altfel decât în filme – a înce­put să descopere reflexe dictatoriale peste tot. E vorba de aceeași parte din po­po­ret care crede că era mai bine pe vremea lui Ceau­șescu, deși repre­zen­tanții acestui segment de popu­lație fie nu se născuseră pe atunci, fie aveau 4-5 ani. Culmea e că primele constatări privind (re)instalarea unei dictaturi nu s-au făcut pe vremea lui Ion Iliescu, deși atunci ar fi existat motive măcar pentru acuzația de autoritarism, dacă nu pentru mai mult.

Primul dictator post-dictatură acreditat în media a fost, se știe, Traian Băsescu. „Democrația bolnavă“ pe care o căina Vadim Tudor i-a dat ocazia să-l facă în fel și chip pe „dictator“: chiorul, Pazvante Chiorul, matrozul chior și alte variațiuni pe aceeași temă. Versată în arta calamburului, Antena 3 a mai făcut un pas pe drumul injuriei și l-a numit pe fostul pre­ședinte „Dictachiorul“, cuvânt păstrat pe burtieră pentru o serie nesfârșită de emisiuni de veștejire și insultă. Între timp, în câteva piețe din București, grupuri de protestatari fluturau steaguri și urlau lozinci în cel mai bun caz mojice. Și tot atunci, mai mulți polițiști s-au repezit asupra zidurilor de la Palatul Cotroceni și și-au exersat curtoazia asupra ocupantului, prin distihul de peluză „Ieși afară, / Javră ordinară“, con­sfințindu-se astfel legătura sacră dintre Tribun și tri­bună.

Ce ar fi făcut un dictator autentic într-o asemenea situație? Ar fi dictat. Măsuri. I-ar fi vârât pe protestatari în dube, cu destinația celei mai apropiate pușcării (proces? care proces? suntem în dicta­tură), ar fi întrerupt emisia postului TV, i-ar fi arestat pe decidenți și ar fi epurat Poliția. Ce a făcut dictato­rul Băsescu? Nimic. Plin de păcate și de greșeli, plin de toane și de eczeme caracteriale, Traian Bă­sescu a fost atât de dictator, încât a admis să-i fie arestat fratele.

TREI ETICHETE. Cea mai nouă dictatură (dar pesemne că nu ultima) e cea provocată de izbucnirea pandemiei. Ea dispune de trei etichete: dictatură medicală, dicta­tură sanitară și dictatură nazistă.

Teodosie Snagovea­nul, adică informatorul Mache de pe vremea „dicta­turii sănătoase“ pe care o regreta Vadim Tudor, sus­ține că măsurile de protejare a populației miros a „stat totalitar“. Teodosie încalcă de un an și trei sferturi tot ce se poate încălca în materie de măsuri anti-COVID-19 fără măcar să i se atragă atenția ierar­hic. Într-un stat totalitar, el ar fi fost închis, cu cheia celulei azvârlită în gârlă.

Pe de altă parte, recoman­dările de folosire a săpunului pot aduce într-adevăr a dictatură medicală într-un spa­țiu cu o igienă pre­cară. În fine, „dictatură nazistă“ e o trimitere la etnia președintelui în exercițiu. Un președinte cinic, deza­măgitor, indiferent și sfidător în ultima vreme, dar având în comun cu dictatura exact cât are Teodosie cu morala.