Teoria aristotelică a celor cinci simţuri cunoaşte completări şi îmbunătăţiri. Văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul sunt considerate, nu de azi de ieri, simţuri elementare. Asta înseamnă că nu sunt singurele. Într-adevăr, specialiştii vorbesc de o bună bucată de vreme despre alte câteva simţuri cu apariţii mai rare pe taraba informaţiilor de profil: propriocepţia (simţul mişcării armonioase şi al coordonării), echilibriocepţia (simţul echilibrului), termocepţia (simţul temperaturii), nocicepţia (sensibilitatea la durere fizică) sau cronocepţia (simţul timpului). Chinta clasică a simţurilor e cea care se învaţă la gimnaziu. Chinta modernă e de găsit în cercetările ultimelor decenii. Cele două se completează reciproc şi dovedesc împreună că explorarea fiinţei omeneşti e până la urmă infinită. O descoperire nouă poate să apară oriunde şi oricând.
Simţuri metaforice. Există, pe de altă parte, o serie de simţuri despre care nu se scriu lucrări în jargon şi ale căror imperfecţiuni de funcţionare nu produc tulburări somatice. E vorba de aşa-numitele simţuri metaforice, printre care se numără simţul realităţii, simţul măsurii, simţul ridicolului şi bunul-simţ. Un observator onest constată fără efort tocirea acestor simţuri în comportamentul public românesc, indiferent dacă vorbim de politicieni, sportivi sau oameni din lumea divertismentului. Fenomenul devine aproape palpabil când la orizont se profilează un moment istoric important, o bornă marcantă a calendarului, un prilej de sărbătoare şi jubilaţie. Atunci exagerarea virează spre umor involuntar, iar de acolo spre batjocură. Simţurile metaforice se subţiază, controlul asupra realităţii devine relativ, lucrurile o iau razna.
Aşa se prezintă mecanismul a ceea ce a ajuns să se cheme, de câtva timp încoace, „isteria centenarului“. Situaţia are ceva burlesc şi deopotrivă melancolizant. Tot felul de întâmplări, scorneli şi chermeze sunt înghesuite sub umbrela centenarului, ca mijloc de omologare facilă. Asediul împotriva simţurilor metaforice e deplin. Lucruri care în mod normal se potrivesc cu centenarul ca oboiul cu înotul pe sub apă sunt ridicate acum la rangul manifestării cu dedicaţie. Discernământul se anemiază şi face loc unui soi de entuziasm al devălmăşiei. Rodată de ani buni în festivism şi zgomot aniversar, naţia decide ferice: sky is the limit. Un cenaclu de provincie, o întrecere de fugă în saci sau zugrăvirea unui dispensar devin omagii pentru Marea Unire. La fel, o paradă de modă, un vernisaj, o nouă marcă de ciorapi. Bietul rege Ferdinand omologhează, de dincolo de mormânt, o sarabandă de concesii făcute bunului gust şi logicii elementare.
Argumentul centenarului e, la ora actuală, omniprezent. Şi prin asta sâcâitor. La fel cum ascultarea în buclă a unui cântec splendid te face la un moment dat să nu-l mai suporţi, tot aşa insistenţa asasină pe centenar te sileşte să-ţi declanşezi mecanismul de autoapărare al ironiei, cu sau fără persiflare. Căci, să ne înţelegem, nu orice este compatibil cu centenarul. Faptul că au apărut pe piaţă pahare, pixuri şi tricouri (un secretar de stat le-a spus, fără să clipească, „tricoaie“) cu însemnele centenarului e una. Faptul că împingi în faţă, printr-o publicitate agresivă, un detergent marcat cu aceste însemne (după apariţia unor ambalaje de panificaţie pe care eşti somat să mergi la referendum dacă nu vrei să-ţi ia homosexualii copiii) e deja prea mult. După cum e prea mult să legi o şotie de genul Pet Fest de Marea Unire, aşa cum alege să facă o primărie de sector care nu e la prima idee absurdă.
În acest caz, oamenii care au câini sunt aşteptaţi într-un parc bucureştean pentru „o sută de ore cu animalele de companie în an centenar“. Hodoronc-tronc! Mâine-poimâine vom avea un miting la care vor fi invitaţi toţi locuitorii din imobilele aflate la numărul o sută pe străzi, bulevarde şi şosele. Eventual un cros al persoanelor în vârstă de o sută de ani, sub supravegherea atentă a echipajelor de pe ambulanţe, cu defibrilatorul la îndemână şi cu Unitatea de Primiri Urgenţe pregătită pentru asediu. Kitsch-ul nu se reduce, se vede treaba, la peştişorul de pe televizor, la condurul ornamental cu termometru şi la carpeta cu „Răpirea din serai“.
Simţurile metaforice scad, în aceste situaţii, la cota de avarie. Aproape că nu mai poţi vorbi de simţul ridicolului, al măsurii sau al realităţii. Despre bunul-simţ, nici atât. Iar inflaţia de flecuşteţe centenare, care mai degrabă insultă decât omagiază Marea Unire, e cu atât mai stranie cu cât peste jumătate dintre români habar n-au ce s-a petrecut pe 1 Decembrie 1918.
Cu pieptul bombat. Un barometru cultural de la sfârşitul anului trecut arată că reacţia predilectă a peste 50% din populaţie e dezinteresul dublat de o anume lehamite. Pe lângă asta, chiar şi o parte dintre românii care bombează pieptul şi îşi proclamă românismul declară, când îi întrebi mai pe ocolite, că le e ruşine de propria lor ţară. Asta când nu plutesc pe covorul fermecat al ignoranţei şi cred, fără ca umbra dubiului să le strice freza, că „Marea Unire şi centenarul sunt ceva cu Uniunea Europeană“.
