Despre schimbarea României: de ce este bine ca elevii să fie cercetați disciplinar pentru că au copiat la școală
Dezbaterea pe care revista NewMoney a găzduit-o recent a ajuns, inevitabil, și la încercarea de a găsi un răspuns la întrebarea: „De unde trebuie să plece schimbarea României?“. Răspunsul aproape unanim dat de participanții la dezbatere a fost destul de previzibil: de la educație.
Desigur, nu este nici prima, nici ultima oară când se oferă acest răspuns. Aș spune că el devine de-a dreptul un clișeu, pentru că mulți dintre vectorii de opinie oferă acest răspuns. Ieșirea din clișeu s-a făcut la dezbaterea NewMoney atunci când unul dintre invitați a povestit următoarea întâmplare.
Acesta și-a mutat copilul la o școală străină din România. În primele săptămâni, a aflat, cu o imensă surpriză, că unul dintre elevii din clasele primare se afla în ancheta conducerii școlii pe motiv că ar fi copiat la o lucrare scrisă. Desigur, pentru cineva care trăiește în România, țara în care se plagiază masiv lucrări de doctorat, este de-a dreptul șocant să afle că un copil de clasa a II-a este investigat de școală pe motiv că ar fi copiat. Dar, educația începe de aici, de la lucruri ce par simple, dar care sunt esențiale. Chestiunile de morală, de principii, de etică sunt aproape inexistente pe agenda dezbaterilor publice.
Procente. Temele mari privind educația sunt acum destul de clare în România ca și în Europa. Există analize la nivel european care radiografiază destul de precis starea de sănătate a sistemului educațional pe baza mai multor indicatori.
Până acolo, însă, câteva considerații despre temele pur românești ale dezbaterii privind educația. Se vorbește mult despre subfinanțare. Fapt real, întrucât statisticile europene arată că România alocă cel mai mic procent din PIB pentru educație. Adică, 3,1% din PIB față de o medie europeană de 5% din PIB. De fiecare dată când vine vorba de buget, sindicatele și profesorii repetă în spațiul public cerința alocării a 6% din PIB, prevedere înscrisă de altfel și în lege, care însă nu a fost respectată niciodată. Personal, sunt de o altă opinie. Nu avem nicio garanție că o alocare de x% din PIB va aduce mai multă calitate în sistem. Dimpotrivă, există riscul ca banii să fie risipiți și să constatăm că statul a alocat mai mult fără rezultate vizibile. Ceea ce nu înseamnă că nu este nevoie de mai multe fonduri pentru educație, cu condiția de a fi utilizate eficient și cu impunerea unor indicatori de performanță.
România a avut nenumărați miniștri ai Educației și nenumărate starturi de reformă. Chiar și actualul ministru dorește să schimbe „consilierea și orientarea școlară, dar și structura examenului de bacalaureat“. Astfel încât, aproape că nu se mai înțelege nimic din felul în care evoluează școala: programă, examene, vacanțe, manuale gratuite și manuale alternative sunt veșnice subiecte de schimbare și de contradicții între actorii politici și specialiști.
Apoi, alte două teme perpetue de dezbatere sunt salariile profesorilor și investițiile în unitățile de învățământ. Salariile au crescut în ultimii ani, dar multe școli nu au, în continuare, aviz de funcționare.
Forme fără fond. România a creat toate instituțiile europene care ar fi trebuit să o ducă la performanță. Avem, în afară de minister, ARACIS, ARACIP, inspectorate școlare județene și o direcție de monitorizare și inspecție școlară a ministerului. Toate aceste instituții ar trebui să facă politicile publice și să evalueze performanțele în educație.
Par a fi forme fără fond atât timp cât România se află pe ultimele locuri în Europa la indicatorii-cheie care caracterizează sistemul de educație. Concret, vorbim despre părăsirea școlară timpurie, despre ponderea absolvenților de studii superioare, despre procentul tinerilor sub 15 ani cu un nivel scăzut de cunoștințe la citit, matematică și știință, despre rata de angajare a noilor absolvenți și, în fine, despre rata de participare a adulților la procesul de învățare continuă. La toți acești indicatori, România are rezultate sub media europeană.
În ultimii ani, a devenit o adevărată obsesie tema privind dezvoltarea învățământului dual. În contextul lipsei forței de muncă reclamată de antreprenorii din toate ramurile economice, învățământul dual este la mare modă, fără însă a se înregistra progrese vizibile și rapide.
Realitatea este că sistemul de educație, profesorii încearcă să amortizeze, pe cât posibil, dezvoltarea acestuia. Motivul este unul cât se poate de pragmatic și egoist: învățământul dual ar reduce din orele prestate de unii profesori și, în plus, este chiar foarte probabil să fie nevoie de formatori noi, unii provenind chiar din mediul de business.
Analiza sistemului la nivel macro este întotdeauna utilă și relevantă. Ea slujește orientării politicilor publice. Să nu uităm, însă, de exemplul pe care l-a dat omul de afaceri și pe care l-am evocat la începutul textului. Politicile publice schimbă greu direcția unui sistem atât de masiv și de inerțial precum cel educațional. Mai rămâne doar ca de la nivel micro, de la cei implicați în sistem, să vină o schimbare.
FOTO: Mediafax