Despre relația bilaterală Franța-România

Am să vă împărtășesc în rândurile care urmează câteva impresii despre relațiile noastre cu Franța, „relații tradiționale“, ar spune unii ca mine care au început școala într-o perioadă când orele de limba franceză erau mult mai importante decât cele de limba engleză.

Generațiile cele mai tinere nu mai au această conștiință a unor relații speciale, nici chiar cei care lucrează în numeroasele firme cu capital francez pre­zente la noi în țară, întrucât, chiar și acolo, con­tează numai eficiența, iar expații veniți din Hexagon s-au adaptat limbii engleze vorbite de angajații lor români. În plus, observ că nu mai există la noile ge­nerații legături afective cu anumite arii culturale și cu cititul în general. Se citește tot mai puțin și se dezvoltă tot mai mult gândirea schematică, de tip PowerPoint. Elitele noastre, în marea lor majoritate, nu mai au orizont cultural.

Totuși, în 2004, la ultima și, din păcate, singura ședință de guvern româno-franceză organizată la București, miniștrii români socializau cu oaspeții lor francezi în limba franceză.

Am făcut această lungă introducere pentru a arăta cât de complexă este politica externă a unei țări, de câte elemente depinde, dar cel mai important este orizontul cultural și strategic al elitelor. Însă oamenii noștri politici, în marea lor majoritate, nu au nici orizont, nici etica responsabilității și nici simțul istoriei.

REDESCOPERIRE. Astăzi redescoperim Franța, după o lungă peri­oadă de uitare, chiar de ostilitate promovată în peri­oada 2004-2014, neînțelegând că legitima opțiune transatlantică a României nu excludea întru nimic continuarea relației speciale cu Franța. Dimpotrivă, aș spune, i-ar fi dat și mai multă consistență. Și spu­nând acestea, iată că mai descoperim un element important în politica externă pentru cine decide și planifică – psihologia nuanțelor.

Dar să revin la redescoperirea Franței de către români. Aceasta are legătură cu militarii trimiși la Constanța ca măsură asigurătoare în contextul răz­boiului din Ucraina. Această decizie a Parisului a pus Franța pe radarul establishmentului român în politică externă și apărare, destul de distant pe dimensiunea europeană de cooperare în materie de apărare și chiar de politică externă.

Mai redescoperim Franța în contextul propuneri­lor lui Emmanuel Macron pentru reforma arhitecturii instituționale europene, care pune pe tapet chestiunea Uniunii Europene cu mai multe viteze și a creării unei comunități politice europene mai largi, care să cuprindă și Ucraina, și Marea Britanie.

OPORTUNITĂȚI. Din păcate, relația dintre Franța și România suferă și din cauza lipsei unui dialog structurat, periodic, la nivel de elite din sfera establishmentului și zone instituționale. De exemplu, nu observ întâlniri periodice și seminarii la nivelul direc­țiilor politice din ministerele de externe ale celor două țări sau între direcțiile de afaceri europene din diverse ministere și care ar permite o cunoaștere reciprocă mai bună și crearea unui spațiu comun de reflecție pe diverse domenii, atât de important în momentul actual de prefaceri europene.

Nici la nivel academic nu am observat întâlniri franco-române pe teme specifice Conferinței privind Viitorul Europei, în ciuda prezenței masive a univer­sităților românești în Agenția Universitară a Francofoniei.

De asemenea, nici la nivel economic, pentru atragerea de investiții și desfășurarea de proiecte comune, în contextul planurilor foarte bine puse la punct de Paris de reindustrializare și de repatriere a unor activități din China.

Am fost surprins de liniștea diplomației noastre, care ar fi putut să salute încheierea Tratatului de la Quirinale din toamna anului trecut, dintre Franța și Italia, și care ar fi putut să propună un grup de lucru pe reforma Uniunii Europene în format trilateral România-Franța-Italia.

În ciuda redinamizării prezenței americane pe con­tinent, Uniunea Europeană se va schimba. Stra­tegiile sale ce vizează dezvoltarea noilor tehnologii vor genera și schimbări în echilibrele politice din interior și vor crea, volens nolens, alianțe, partene­riate, acorduri și formate care vor instituționaliza vitezele de integrare diferite. România nu va putea compensa aceste dinamici deja bine instalate în Uniunea Europeană numai prin parteneriatul stra­tegic cu SUA.

În plus, există pericolul „subțierii“ și mai mult a relațiilor cu Franța prin concurența țărilor din Maghreb și în principal a Marocului, foarte activ în cooperarea economică cu Uniunea Europeană și poziționarea ca platformă de expansiune a firmelor franceze și europene spre întreg continentul african.

Pe scurt, România are nevoie acum mai mult ca niciodată să se lege cât mai strâns de țările din așa-numitul nucleu dur european, iar ușile de la Paris se deschid mai ușor decât în alte capitale europene.