Cât vor cântări patriotismul economic, identitatea națională sau autonomia strategică în configurarea noilor realități socio-politice ale lui 2017? Sau va rămâne rege liberul schimb? Și care ar trebui să fie, în mod firesc, locul pe care țara noastră ar trebui să îl ocupe pe harta politică a lumii?
A devenit un obicei să spui că lumea este în schimbare, că scena internațională s-a modificat radical față de acum 27 de ani, că raporturile dintre statele lumii nu mai au nimic în comun cu diplomația clasică. Ni se mai spune și că statul este un concept depășit, cel puțin pentru lumea occidentală unde apar adevărate forme de democrație a raporturilor internaționale, cum sunt Uniunea Europeană și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).
În această lume nouă, patriotismul economic, identitatea națională sau autonomia strategică nu ar mai conta. Important ar fi doar liberul schimb devenit metodă și țel suprem.
Și totuși, crizele ultimilor ani – criza ucraineană, cea siriană, tensiunile din Marea Chinei meridionale, tendințele de coagulare a unui nucleu-dur al Uniunii Europene – ne arată un sistem internațional care, desigur, a evoluat, dar care păstrează intacte caracteristicile secolului al XIX-lea. Există în relațiile internaționale așa-numite permanențe sau forțe profunde care rămân neschimbate și numai observarea acestora ne permite să înțelegem încotro merge lumea. Constante care ne arată cum putem supraviețui ca stat cu interese limitate.
O constelație de state inegale. Vechiul imperialism și colonialism de secol XIX și început de secol XX au fost înlocuite cu neoimperialismul și neocolonialismul începutului de mileniu trei. Analizând structura puterii în sistemul internațional, politologul și juristul argentinian Marcos Kaplan are dreptate să observe că lumea continuă să fie o constelație de state inegale între care au loc schimburi inegale. Inegalitate care creează dependență.
Puterea politică, economică și culturală se concentrează doar în jurul câtorva poli. Fluxurile economice, financiare și demografice se desfășoară în beneficiul acestor poli și, evident, în dauna statelor aflate la periferie. Elitele culturale joacă un rol fundamental în concentrarea puterii politice mondiale, legitimând această situație. Referindu-se la dependența culturală, Kaplan arată că se creează o „alianță socială între țările avansate și elitele oligarhice din țările sărace, inclusiv clasele de mijloc, care asimilează imaginile, simbolurile, modelul de consum, modă, cutumele, ideile, metodele de educație, valorile, normele, instituțiile, soluțiile și politicile capitalismului avansat“.
Chiar ajutorul acordat de statele aflate în poziție centrală statelor mai sărace accentuează dependența, deoarece astfel de acțiuni sunt politizate, astfel încât să servească ulterior intereselor marilor companii și celor guvernamentale. Concentrarea puterii creează „derivele oligarhice ale sistemului internațional“, în formularea profesorului Bertrand Badie de la Institutul de Studii Politice din Paris. Cluburile de tipul celui inaugurat în 1815 – Sfânta Alianță atunci, G7, G8 sau G20 în zilele noastre – acreditează ideea unei categorii de state aflate deasupra celorlalte, a unei aristocrații a sistemului internațional. Badie arată că asemenea solidarități între cei mari creează doctrine de tipul „responsabilitatea de a proteja, de a interveni“ pentru a salva democrația. Or, acest tip de responsabilitate prevalează asupra principiului suveranității.
O responsabilitate periculoasă. Dincolo de bunele intenții, există pericolul deturnării acestor principii, folosirea lor în scopul unor strategii clasice de exercitare a puterii. Cel puternic se consideră reprezentativ, cu drept de a vorbi și acționa în numele unor principii, dar și în numele statelor mai slabe. Spre exemplu, cuplul franco-german, prin ponderea pe care o are, se consideră de multe ori îndreptățit să vorbească în numele întregii Uniuni.
La un moment dat, chiar premierul italian, Matteo Renzi, se arăta deranjat că afla „din ziar“ de unele decizii care priveau întreaga Uniune și pe care le luau „François și Angela“, referindu-se la președintele francez, François Hollande și cancelarul german, Angela Merkel. Sau cum am putea oare interpreta teoria planificatorilor francezi din politica externă potrivit căreia UE trebuie să fie un „multiplicator de putere“ pentru Franța?
Am scris aceste rânduri pentru ca, la final de an, să reflectăm la locul națiunii noastre în lume și la locul pe care în mod firesc trebuie să îl ocupăm pe harta politică a lumii. Am scris aceste rânduri pentru că prea adesea, în comentariile de politică externă, pornim de la concepte generale și lozinci, când, de fapt, orice analiză trebuie să plece de la primatul absolut al intereselor naționale românești.
