Titlul (fără paranteză) e cules dintr-o cută a memoriei, șters de praf și reutilizat. Pentru cine nu știe, exista înainte de 1990 o emisiune care chiar așa se chema: „De strajă patriei“. Emisiunea apăruse în 1968 – ce an interesant! – din dispoziția directă a lui Nicolae Ceaușescu, iar cei care primiseră sarcina într-o zi de vineri trebuiau să iasă cu primul episod două zile mai târziu. Întâmplarea face parte din arsenalul de partid și de stat numit „Those Were the Days“.
Rebotezată după decembrie 1989 „Pro Patria“, „De strajă patriei“ avea un titlu hibrid, în care arhaicul și modernul coabitau mai mult de nevoie decât de voie. Și astăzi, când ni se pare că ne amuzăm subțire, ne amintim că în cinematografele din Republica Moldova „The Bodyguard“ rula sub titlul „Străjerul“, iar „Star Wars“ drept „Gâlceavă pe cer“.
Paznicul. Apropo de bodyguard, în România de astăzi e ceva mai greu să-ți cadă cu tronc un asemenea cetățean. Motivele sunt multe, însă unul sare în ochi: personajului i s-a schimbat foaia de parcurs. Odată cu ea, și profilul, ceea ce înseamnă dimpreună oțelul din priviri și gogoșile de mușchi, fermitatea posturii și rapiditatea gestului. Cuvântul „bodyguard“ nu mai înseamnă astăzi ce-ar trebui să însemne: gardă de corp.
Adică escortă personală a unui personaj important și expus (excepție fac bodyguarzii arondați președintelui în temeiul protocolului și al siguranței). Bodyguardul de azi nu mai păzește corpuri, ci structuri, instituții, mecanisme și locuri. Asta însă nu-l oprește să se recomande „bodyguard“, fiindcă „body“ are, pentru urechea românului, o percuție aptă să sugereze dârzenie și pumn. „Paznic“ e un omolog nevolnic, care nu promite vitejii. Dacă ești paznic, ai grijă să nu plece muncitorul cu vreo piesă din fabrică și să nu spargă elevii geamurile școlii. De obicei ești netuns și un pic cocoșat, fumezi palmând țigara ca să nu te vadă directorul și aduni priviri mai degrabă compătimitoare. Paznicul nu are nici poezia atemporală a „străjerului“ republicomoldovean, nici forța stihinică a echivalentului occidental. Nu există demoazelă în stare să se amorezeze de un paznic, oricât de adâncă i-ar fi disperarea.
Ce păzește totuși bodyguardul dintre Carpați și mare, de la Nistru pân’ la Tisa? Cum spuneam, nu persoane, ci obiecte, zone sau incinte. E discutabil câtă eficiență poate avea un om pus să apere integritatea unei intersecții, de pildă, dar certificatul de țară eternă și fascinantă permite României toate acrobațiile din lume. Printre altele, postarea unor bodyguarzi parodici în farmacii.
Tabloul are ceva de pe altă lume, fără doar și poate. În farmacii intră de obicei oameni cu probleme de sănătate. Peste jumătate dintre ei sunt vârstnici cu o constituție precară și cu o sănătate pe măsura constituției. Unul vrea un tertensif, altul un supozitor cu indometacin. Unuia îi tremură rețeta în mâna care se chinuie să mascheze Parkinsonul, altuia îi e rușine că pensia nu-i ajunge pentru tot ce-i trebuie.
Ce noimă are un bodyguard într-o farmacie? Ce e chemat să împiedice? Pe cine e pus să ocrotească? Cât de plauzibilă e ipoteza unui asalt pensionăresc asupra rafturilor cu scobutil sau cea a linșării unei farmaciste fiindcă n-a vrut să distribuie algocalmin la liber? De altfel, îndeletnicirile predilecte ale bodyguardului din farmacie sunt fumatul în fața intrării și citirea unui ziar pe scăunel. Corolarul acestei categorii este bodyguardul pipernicit, care nu impresionează nici prin înfățișarea de șahist cu hemoroizi (noroc că, fiind într-o farmacie, știm că „Hemoroeasy face bine“), nici prin uniforma cu trei numere mai mare. El invită, ca de altfel întreaga categorie căreia îi aparține, mai degrabă la glume de copil needucat decât la prudență.
Subteranul. O altă categorie de o perfectă inutilitate este cea a bodyguardului din metrou. Singura lui rațiune de-a fi e sporul decibelic. Spre deosebire de bodyguardul din farmacie, cel din metrou e răstit și indiferent la privirile care-i sugerează că e cazul să umble la volum. La volumul vocii, fiindcă la cel al corpului nu mai are rost. Bătălia e de mult pierdută. Trei sferturi dintre bodyguarzii din metrou dispun de rotunjimi care le dau prilejul ca, în eventualitatea unui episod ostil, să nu-și ia adversarul pe piept, ci pe pântec.
Încă n-am întâlnit un bodyguard care să aplaneze un conflict sau să impună respect unor tineri turbulenți, care vor să-și deranjeze vecinii. E și normal să se întâmple așa, câtă vreme noțiunea de „deranj“ le e străină în primul rând bodyguarzilor. Fascinați de ideea că metroul le aparține, aceștia cred că le e permis orice: să zbiere la telefon, să se așeze față în față și să-și urle unul altuia intimități de crâșmă. Tentativele de educare sunt sortite din plecare eșecului. Nu de alta, dar bodyguardul subteran crede că trenul în care se află e „al lui“, la fel ca sălile de judecată ale judecătorilor din filmele americane. Faptul că mergi cu același metrou nu e opțiunea ta, ci mai degrabă concesia lui. Gestul lui de mărinimie.
