De ce modelul de creștere economică din România este periculos: „Alergăm pe şoselele Uniunii Europene cu o Dacie“

Alexandra Pele 05/12/2017 | 12:04 Financiar
De ce modelul de creștere economică din România este periculos: „Alergăm pe şoselele Uniunii Europene cu o Dacie“

Acest articol apare în numărul 29 (4-17 decembrie) al revistei NewMoney

Căutarea unor vinovaţi pentru scumpirea ouălor, deprecierea leului sau creş­­terea ratelor la bancă este de prisos. Şi nu pentru că nu i-am găsi, ci pentru că au cel mai bun alibi creşterea eco­­no­­mică-record din acest an.

Dezechilibrele din ultima parte a anului, atât în ceea ce priveşte nivelul cursului leu/euro, dar şi cel al dobânzilor, repre­­zin­­tă o răzbunare a manualului de eco­­nomie, este concluzia trasă de mai mulţi spe­cialişti prezenţi la seminarul EU-COFILE, organizat de Alpha Bank, Asociaţia Ro­mână a Băncilor (ARB) şi Banca Na­­ţio­­na­­lă a României (BNR), la Sinaia. Ritmul de creştere al economiei locale, care ne va clasa cel mai probabil pe pri­­mul loc la nivel european în acest an, riscă să des­­tabilizeze şi mai mult situa­­ţia. „Aler­­găm pe şoselele Uniunii Europene cu o Dacie“, a comentat Adrian Va­­si­­lescu, con­­­­silier de strategie al BNR, cu privire la riscurile care se ascund în spa­­tele unui avans economic catalogat drept nesustenabil.

Îngrijorările sunt legate de efectele po­­li­­ticilor care au antrenat avansul PIB-ului din acest an, de peste 6%. Aceste politici au fost „prociclice“. În traducere liberă, măsurile au pus gaz pe foc, stimulând economia când aceasta nu ar fi avut nevoie. În momente de creştere, manualele de economie recomandă reducerea datoriilor şi a deficitelor. Dacă acestea sunt întinse la maximum în perioade de creş­­te­­re, nu rămâne spaţiu de manevră în pe­­rioade de scădere, când economia ar beneficia de „gaz“.

Politicile din ultimii ani au avut un rol determinant şi în ceea ce priveşte stabi­­li­­tatea preţurilor. Inflaţia a fost dominată de politica fis­­ca­­lă, spun oficialii băncii centrale. Când taxele au scăzut, preţurile s-au micșorat, iar inflaţia a trecut în teritoriul negativ. Când efectul s-a disipat, salariile au continuat să crească, la fel şi accizele, iar, îm­­preună, au accelerat panta de creştere a inflaţiei.

„Ironia ar fi că toate aceste măsuri ca­­re se clamează că sunt luate pentru cetă­ţeni – să le fie viaţa mai bună – s-ar pu­­tea în­­­­­­toarce (împotriva lor, n.r.)“, spune Da­­­­ni­­el Dăianu, membru în Consiliul de Ad­­mi­­nistraţie al BNR, adăugând că de­­cla­­­­ra­­ţia este făcută în nume propriu. Altfel spus, degeaba cresc salariile, dacă in­­­­fla­­ţia, deprecierea leului şi creşterea do­­bân­zilor anulează veniturile suplimentare din buzunarele românilor.

CURS. Dacă economia creşte peste po­­ten­­ţial şi în special pe bază de consum, importurile cresc, mai spune ace­­lași ma­­nu­­al. Iar „factura“ pe care o plă­­tim în pre­­­­zent este de un miliard de euro pe lună. Suma reprezintă diferenţa dintre banii care intră şi banii care ies din ţară, iar acest lucru afectează cursul. Pentru a evi­­ta deprecieri bruşte ale monedei na­ţio­­nale, BNR trebuie să vândă din re­­zer­­va de valută şi să cumpere lei. Însă da­­că scoate leii din piaţă, băncile rămân fără lichiditate şi dobânzile cresc. Prin urmare, banca centrală trebuie să calibre­­ze aceste instrumente cu mare aten­­ţie. „De multe ori ni se reproşează lucruri pe care nu le putem face, inclusiv ce s-a întâmplat acum cu preţul ouălor“, spune Eugen Rădulescu, directorul Direcţiei de Stabilitate Financiară din cadrul BNR.

Banca centrală, explică el, are la dis­­po­­zi­­ţie trei mari instrumente pe care le poa­­te folosi pentru a-şi atinge obiectivul – sta­bilitatea preţurilor, adică ţin­­ti­­rea in­flaţiei; acestea sunt cantitatea de bani din cir­­cu­­laţie (pe care BNR o poate influ­enţa), rata dobânzii de politică monetară (do­­bân­­da la care împrumută băncile şi care influ­­en­­ţea­­ză dobânzile pe care aceştia le cer mai departe clienţilor) şi cursul de schimb (unde BNR intervine doar pentru a-i asi­gura o anume stabilitate, neţintind un anu­­mit nivel al acestuia). „Ele nu sunt ins­­trumente distincte. Nu acţionează independent unul de celă­­lalt“, avertizează Eugen Rădulescu.

Altfel spus, nu poţi acţiona prea mult asupra unuia, fără să le afectezi prea ta­­re pe celelalte. „Politica monetară nu poa­­te compensa derapaje bugetare importante. Nu are cum“, spune ferm Dani­­el Dăianu. Iar excesul de consum pune presiune pe curs. Dacă BNR întăreşte politica mo­­ne­­ta­­ră pentru a anula efectele, dobânzile se duc tot mai sus. „Ca să opreas­­că temporar presiunea pe leu, BNR ar trebui să vân­­dă valută (din rezervă, n.r.). Vinde. Ce scoate din piaţă? Scoate lei. Ce se în­­tâm­­plă apoi? Are loc o nouă criză de lichiditate, de lei. Ce vor face dobânzile? Vor creş­­te. Va fi o criză pentru cei care s-au îm­­­prumutat pentru locuinţe la dobânzi va­­riabile (legate la ROBOR, n.r.). Ar fi foar­­te rău“, explică profesorul Dăianu.

ROBOR VS ROBOR. O creştere a ROBOR-ului i-ar putea pune în difi­­cul­­tate pe debitori, în special pe cei cu ve­­ni­­turi mici, mulţi dintre ei clienţi ai programului „Prima casă“, atractiv din perspectiva do­bânzilor mici, cât şi a avansului cerut de bancheri, mult sub nivelul pieţei. Persoanele cu venituri mici au un grad de în­­datorare de 65% la ora actuală. O creş­­te­­re a ROBOR-ului cu două puncte pro­­cen­tuale, către pragul de 4%, ar duce ni­velul lor de îndatorare la circa 75%.

Şi cum bancherii au văzut ce se în­­tâm­­plă atunci când ratele neplătite se ad­­ună în bilanţuri, perspectiva creşterii dobânzilor îi îngrijorează. Radu Graţian Ghe­­ţea, preşedintele CEC Bank, nu susţine ancorarea dobânzilor la credite la ROBOR, în contextul în care, în opinia sa, acesta nu ar reflecta costurile reale pe care le au băncile cu atragerea de capital. Gheţea este de părere că sistemul prime rate ar fi mult mai adecvat. Pri­­me rate repre­­zin­­tă o medie pon­­de­­rată care ia în calcul toa­­te do­­bânzile pe care banca le are de plă­­tit pentru fondurile pe care le are la dispo­­zi­­ţie, la care se adaugă un cost al ris­­cului – marja. Spre exem­­­­plu, o bancă poate avea resurse din depozi­­te­­le atrase de la populaţie (pentru care plăteşte do­­bânzi medii de sub 1% în prezent), din ba­­­­nii luaţi cu împrumut de la alte bănci (la care se aplică ROBOR-ul) şi ca­­pi­­tal de la ac­­ţio­­nar (pentru care plătește dividende).

Făcând o medie ponderată a acestor cos­­turi, la care se adaugă marja băncii – ca­­re, în teorie, reprezintă costul riscului asumat de aceasta –, nivelul dobânzilor la credite ar fi unul mai transparent, crede Gheţea. Directivele europene permit folosirea acestui calcul al dobânzii doar pen­­tru persoanele juridice, însă pre­­şe­­­­din­­te­­le CEC Bank susţine că va lansa o serie de dezbateri formale pe acest su­­biect pentru a vedea în ce mă­­su­­ră auto­­rităţile ar fi dispuse să accepte aceas­­tă for­­mu­­lă.

Articol vizibil în întregime doar pe bază de abonament.

Cu o experiență de peste șapte ani în presă, Alexandra Pele acoperă domeniile finanțe, bănci și asigurări. Anterior, a lucrat la departamentul economic al ziarului Gândul și la cursdeguvernare.ro.
← Close