Septembrie a fost luna în care toată lumea bună din economie, din lume și din România și-a adus aminte de criză. Fiecare a explicat motivele crizei și a oferit un pronostic privind momentul declanșării viitoarei crize. Pe bună dreptate. A trecut un deceniu de când s-a declanșat criza financiară transformată apoi într-una economică. Un deceniu de la căderea inimaginabilă, pe atunci, a băncii Lehman Brothers. Cu această ocazie, am aflat opiniile unor foști guru ai finanțelor americane precum Ben Bernanke (fost șef al Federal Reserve), Tim Geithner (fost secretar de stat al Trezoreriei) sau Henry Paulson (de asemenea, fost șef al Trezoreriei americane). Cei trei nu au oferit revelații extraordinare și nici măcar nu au dat satisfacția de a-și turna un pic de „cenușă în cap“.
Lehman Sisters. De departe însă, cea mai bizară declarație a fost a lui Christine Lagarde, șefa Fondului Monetar Internațional, care a spus că, dacă în loc de Lehman Brothers ar fi fost Lehman Sisters, nu am fi avut criză. Într-o lume tot mai sensibilă la declarațiile sexiste, expresia doamnei Lagarde este cel puțin neinspirată. La zece ani după un asemenea eveniment (criza economică) este limpede că se pot trage concluzii și, eventual, învățăminte. Așadar, pentru a fi în contrasens cu majoritatea analiștilor merită să mă întreb: ce mi-a plăcut la criză?
Mi-a plăcut criza, pentru că a reușit să scoată lumea și economiile din ceea ce s-a numit „exuberanța irațională“, adică să o aducă cu „picioarele pe pământ“. Înainte de criză, băncile au dat și clienții au luat masiv împrumuturi. Nici unii, nici ceilalți nu au luat în calcul o schimbare a evoluției economice și în niciun caz o criză. „Testele de stres“ au lipsit cu desăvârșire, iar rezultatele s-au văzut la scurt timp de la declanșarea crizei prin creșterea gradului de credite neperformante.
Numai că regula a fost doar parțial înțeleasă. Dacă privim cifrele de creștere a creditului de consum din ultimii ani, în România, vom vedea că lecția crizei a fost uitată destul de repede. Creditul a căpătat o viteză sporită, fără a ajunge la nivelul de dinainte, dar suficientă pentru ca banca centrală să tragă un semnal de alarmă cu privire la ritmul creditării.
Mi-a plăcut criza pentru că a adus aminte de prudența pe care ar fi trebuit să o aibă simplii cetățeni, înalții funcționari ai statului, ai băncilor centrale sau șefii băncilor comerciale. Statul a închis ochii înainte de criză și a reacționat într-un mod cât se poate de neortodox după declanșarea acesteia. În sensul că, în Statele Unite, Tezoreria a preluat companiile aflate în dificultate (bănci sau societăți de asigurări), iar Federal Reserve a scăzut dobânda pentru a permite companiilor să rămână pe linia de plutire. În Europa, reacția a fost ușor întârziată în comparație cu America și destul de diferită. Statele au salvat băncile cu bani publici, ceea ce a dus la creșterea datoriile suverane. La rândul ei, Banca Centrală Europeană (BCE) a cumpărat masiv titluri de datorie ale statelor și companiilor.
După o mobilizare de forțe financiare atât de mari, fără precedent, este limpede că ar trebui ca prudența să fie, acum, la ordinea zilei. Este greu de spus dacă lucrurile stau în felul acesta. Sunt opinii ale specialiștilor care spun că băncile nu și-au schimbat modelul de business.
Dacă privim politica economică românească, plină de expansiune a cheltuielilor bugetare și extrem de generoasă cu sectorul bugetar, ne putem întreba în ce măsură decidenții guvernamentali au înțeles lecția crizei privind prudența.
De asemenea, datoriile au ajuns în anul 2016 la 225% din PIB-ul mondial. În termeni nominali, datoria este de 164.000 de miliarde de dolari, iar creșterea acesteia a avut loc pe seama companiilor. Ceea ce înseamnă că o bună parte din „exuberanța irațională“ a revenit și după criză.
Preț & echitate. Mi-a plăcut criza pentru că a venit la pachet cu scăderea prețului activelor. Înainte de criză, toată lumea era convinsă că prețul lor va crește fără încetare. Criza a adus scăderi importante, nu doar la activele imobiliare, ci și pentru majoritatea mărfurilor.
La fel de adevărat este că scăderea prețurilor activelor nu a adus mai multă echitate. Prețurile reduse au fost un avantaj pentru cumpărătorii care au avut cash. Clasa de mijloc a fost puternic lovită. Deja consacratul coeficient Gini, care măsoară distribuția veniturilor populației, indică o accentuare a dezechilibrelor în societate, în sensul că s-au mărit inegalitățile, diferența dintre bogați și săraci. Dar, dincolo de cine a avut de câștigat de pe urma scăderii prețurilor activelor, criza ne-a adus aminte tuturor, destul de abrupt, că o creștere a valorilor este urmată, mai devreme sau mai târziu, de o corecție, adică de o scădere.
O morală pe care economiile de azi, dezvoltate sau emergente, trebuie să o aibă în vedere. Cu atât mai mult acum, când economia globală este într-o creștere economică sincronizată. La extrema cealaltă au existat companii și oameni care s-au comportat exagerat de prudent, ca și cum criza nu s-ar fi terminat. Când „noua criză“ va veni toți aceștia se vor simți cel mai în largul lor. În criză.
