De ce a ales premierul israelian, Benjamin Netanyahu, să-l numească ambasador în Statele Unite pe șeful Mossad

Premierul israelian, Benjamin Netanyahu (Bibi), are nevoie de cineva experimentat pe tărâm american, iar noul ambasador al Israelului în SUA, Gilad Erdan, este departe să poată juca acest rol. Alegerea lui Bibi – șeful serviciului de informații Mossad, Yossi Cohen.

După ce fostul șef al Central Intelligence Agency (CIA), Mike Pompeo, era numit șeful diplomației americane în Administrația Trump, diplomatul de carieră William Burns a ajuns recent noul șef al CIA. Și în Israel, gra­nița dintre cele două zone ce trudesc pentru securitatea națională pare să se șteargă. Șeful actual al servi­ciului de informații Mossad, Yossi Cohen, va juca rolul de ambasador informal al premierului Netanyahu pe tărâm american.

Numai că, remarcă într-o analiză publicația israe­liană Haaretz, Cohen are un obicei regretabil – ajunge să fie prins de camerele de luat vederi. Mai exact, Co­­hen și Pompeo au fost văzuți cinând la Café Milano, în Washington, fapt făcut public pe Twitter de Meredith McGraw, corespondentul publicației Politico la Casa Albă.

La câteva zile după cina cu pricina, a urmat seria de bombardamente israeliene asupra unor ținte iraniene (depozite de armament pe care Iranul îl furni­zează grupării Hezbollah) din estul Siriei, al patrulea raid în ultima lună. Ca de obicei, Israelul nici nu a con­­firmat, nici nu a negat.

Serios vorbind, este foarte puțin probabil ca raidurile să aibă vreo legătură cu întâlnirea celor doi. Din simplul motiv că nici șeful Mossad și nici șeful diplo­mației americane nu autorizează acest gen de raiduri. Este ceva care ține strict de serviciile operative ale intelligence-ului israelian – unitatea 8200, serviciul aeri­an de intelligence și, în general, de armata israe­liană și de premier.

Din informațiile publicate de Haaretz, Cohen s-a aflat la Washington, printre altele, pentru a-și lua la re­vedere de la Gina Haspel, care a condus CIA în ulti­mii doi ani și jumătate, înainte ca agenția să fie pre­luată de William Burns. Un alt scop, potrivit cores­pon­dentului publicației Yedioth Ahronoth, a fost să se­teze colaborarea cu noua administrație americană.

În februarie, Cohen va merge oficial în SUA, fiind primul oficial israelian de rang înalt care se va întâlni cu președintele Joe Biden. Va avea o întrevedere și cu Wiliam Burns, au informat surse guvernamentale isra­e­liene citate de postul TV Channel 12 și de cotidianul Times of Israel.

Interesant și riscant în același timp, potrivit Channel 12, au existat contacte între oamenii lui Netanyahu și echipa președintelui Biden înainte de învestire, ceea ce denotă un comportament iresponsabil, „îna­inte ca transferul de putere să fie complet“, opinează Haaretz.

E greu de crezut că Pompeo și Cohen nu știau de această rigoare, iar întâlnirea lor este în acest caz cât se poate de lipsită de tact. Mai mult, cina a avut loc chiar în ziua în care Biden anunța numirea ca șef al CIA a diplomatului William Burns.

Netanyahu are nevoie de un om de încredere

Oricum ar fi, a fost înțelept ca Netanyahu să-l desemneze pe Cohen contactul lui direct cu echipa Biden pe dosarul iranian și pe alte chestiuni strategice. Este probabil și motivul pentru care Bibi a surprins pe toată lumea acum o lună și ceva și, în mod total neobișnuit, l-a anunțat pe succesorul lui Cohen la șefia Mossad, un anume D. care-și va prelua mandatul în iunie.

Este limpede, așadar, că premierul israelian vrea să-i elibereze timpul lui Cohen pentru chestiuni mai delicate, dar foarte importante. Extrem de suspicios, Netanyahu are nevoie de un confident și de un consi­lier loial, iar Cohen și-a demonstrat deja loialitatea în nenumărate situații.

După ce a distrus toate punțile de legătură cu Ad­mi­nistrația Obama (Joe Biden era vicepreședinte atunci), Netanyahu are acum nevoie de un canal de dialog cu noua administrație.

„Odată cu preluarea mandatului de către Biden, în­cep și problemele pentru Bibi“, spune un fost oficial din Ministerul Apărării din Israel, bun cunoscător al culiselor puterii de la Washington. „Bibi avea un canal direct și deschis cu Administrația Trump prin ambasadorul Ron Dermer, care nu funcționa chiar conform protocolului, având acces la orice oră la Jared Kushner și la stafful Casei Albe. Acel canal este acum blo­cat“, a explicat acesta pentru Haaretz.

De altfel, Dermer a și fost înlocuit ca ambasador în SUA de Gilad Erdan, până de curând ambasadorul Israelului la ONU. Erdan are o slabă experiență în pri­vința Iranului și a fost numit ambasador la Washington pentru ca Bibi să scape de el pe scena politică is­rae­­liană.

În următoarele luni, Cohen va servi ca ambasador de facto la Washington – are experiență cu Iranul, o reputație solidă și e acceptat de Administrația Biden, chiar dacă în trecut, pe când era consilier pentru securitate națională, a avut relații tensionate cu unii con­silieri din echipa lui Obama (printre aceștia, Wendy Sherman, numită acum de Biden secretar de stat adjunct). Sherman, considerată arhitecta acordului nuclear iranian, semnat la Viena în iulie 2015, crede că, asemeni lui Netanyanu, Cohen a făcut tot ce a putut pentru a zădărnici acordul.

„Cel mai probabil, Yossi nu va primi un A+ de la Ad­ministrația Biden, ci cel mult o notă de trecere, ceea ce va fi suficient pentru misiunea pe care o are“, mai spune un fost oficial de la Casa Albă.

Netanyahu și Cohen nu-și fac iluzii în privința di­rec­ției în care vor merge președintele american și consili­erii săi din Consiliul Național de Securitate, Departamentul de Stat, Pentagon și din CIA. Altfel spus, secre­tarul de stat Antony Blinken, consilierul pe securitate națională Jake Sullivan, William Burns și Wendy Sherman vor cu toții detensionarea problemelor cu Iranul, care cere anularea unilaterală a sancțiunilor și revenirea Statelor Unite la masa negocierilor și în acord alături de Rusia, China, Marea Britanie, Franța și Germania.

Este posibil ca președintele Biden să nu fie de acord cu asta, dar simbolic ar putea da un semnal în direcția reconcilierii, fapt care ar mai disipa suspiciunile Tehe­ranului și amenințările permanente că va încălca acordul nuclear. Reamintim că SUA reimpun sancțiuni Ira­nului și după plecarea lui Donald Trump de la Casa Albă pe trei direcții – programul nuclear, programul rachetelor cu rază lungă de acțiune și implicarea în finanțarea organizațiilor teroriste și în subminarea unor regimuri naționale.

Netanyahu și Cohen s-au opus acordului nuclear în forma dată de Administrația Obama – „niciun acord e mai bine decât un acord prost“, remarca la acel moment Netanyahu. Premierul israelian susține că acordul ar fi trebuit centrat pe rachetele cu rază lungă de acțiune și pe finanțarea terorismului.

Numeroși oficiali israelieni pe zona de apărare – printre ei, fostul șef al statului major Gadi Eisenkot – cred însă că, deși acordul ar fi putut fi mai bun, a fost în final tolerat de Israel fiindcă a reușit să frâneze avansul nuclear al Iranului câțiva ani buni. Numai că Netanyahu, opunându-se puternic acordului și pentru a evita impresia că s-a ajuns în secret la acea formă a lui, a evitat orice contact cu negociatorii americani, prin urmare Israelul a ratat șansa de a-și introduce orice amendament în forma finală semnată în 2015.

Acum, cu Biden la Casa Albă, oficialii militari și din intelligence-ul israelian speră că Bibi și-a învățat lecția și că a înțeles că este mai util să fii înțelept decât să ai dreptate. La unison, îl îndeamnă pe premier să evite de data aceasta abordarea totul sau nimic, să se concentreze pe cel mai mare și iminent pericol – progra­mul nuclear – și să încerce un lobby eficient la Wa­shin­gton pe acest capitol.

Dacă Administrația Biden se decide să ridice sanc­țiunile impuse Iranului, Israelul ar trebui să protesteze la nivel oficial, dar tacit să accepte că unele sancțiuni pot fi anulate, iar cele corelate cu programul balistic și cu finanțarea terorismului să rămână în vigoare.

La rândul său, Iranul ar urma să se așeze la masa ne­gocierilor pentru îmbunătățirea acordului (în plus, sunt clauze care expiră în 2025). Apoi, Israelul trebuie să se asigure că noua formă îmbunătățită nu va avea un termen, va fi extinsă pe durata câtorva decenii. Toată lumea speră că Yossi Cohen îl va convinge pe Netanyahu sau pe cine îi va succede după alegeri să facă amendamentele necesare în această direcție.

Impactul lui Trump

Trumpismul a invadat și poli­tica israeliană, opinează un alt editorialist al publica­ției Haaretz, iar Biden are de gestionat mult haos lăsat în urmă de predecesorul său. Pentru că nu e doar Ira­nul. Practic, după patru ani de mandat Trump, Bi­den a moștenit în Orientul Mijlociu un pachet de crize și relații disfuncționale.

Deși Trump promitea că va pune capăt „războaielor fără sfârșit“ pe care americanii le duc în regiune, Sta­tele Unite au încă trupe și consilieri în Afganistan, Siria, Irak și în Yemen.

Chiar dacă a punctat câteva succese, prin normali­zarea relațiilor între Israel și Emirate, Bahrain, Sudan și Maroc, moștenirea lui în regiune rămâne, per total, îndoielnică. Iar abordarea lui față de Iran poate fi des­crisă drept paradoxală – strategia sa a fost să retragă SUA din acordul semnat de Administrația Obama ală­turi de celelalte cinci țări, cu scopul de a slăbi economia iraniană printr-o campanie de maximă presiune (via sancțiuni) și astfel să oprească drumul Iranului spre bomba nucleară.

A fost exact pe dos. Ieșirea în 2017 din acordul nuclear nu a dus la realizările promise. Dimpotrivă, a crescut tensiunile din jurul programului nuclear. Radi­calii de la Teheran sunt pe val, embargoul Organizației Națiunilor Unite (ONU) impus pe zece ani importului de armament a expirat, iar Gărzile Revoluționare și-au întețit exercițiile militare și, odată cu ele, scot la iveală noi capacități balistice.

Abordarea dezlânată a Administrației Trump în materie de politică externă se vede acum cel mai bine și expune măsura în care populismul i-a afectat deciziile politice – spre exemplu, ieșirea din acord nu a întărit nici securitatea regională, nici poziția Statelor Unite în regiune.

Biden și secretarul de stat Antony Blinken se află cumva la răscruce – ambii vor ca SUA să fie din nou parte din acord și să revină la dinamica politicii bățu­lui și a morcovului în materie de sancțiuni. Dar, în ace­lași timp, Biden vrea un acord mai bun și mai solid și a promis că va integra și răspunsurile aliaților din Orientul Mijlociu – Israel și statele din Golf.

Apoi a venit anunțul brutal din decembrie 2018 – retragerea unilaterală a soldaților americani din Siria și anunțarea prematură a victoriei împotriva ISIS. Cum a făcut, cum nu a făcut, a eliberat Turciei calea pentru ocuparea teritoriilor kurde din Siria și din Irak.

Prin urmare, la final de mandat, tabloul arăta cam așa – liderul sirian Bashar al Assad a rămas pe poziții, Iranul este cât de cât ținut sub control, președintele turc Erdogan are încă aripi, iar autonomia kurdă ră­mâne trădată. ISIS nu se poate spune că a fost definitiv înfrânt în Siria sau în Irak, iar retragerea parțială a tru­pelor americane din Siria a încurajat aventurismul și intervențiile în regiune din partea Rusiei, Iranului și Turciei.

Biden și echipa sa nu trebuie să se amăgească – Siria va fi una dintre cele mai presante probleme de poli­tică externă. Și, cel mai probabil, noua administrație va face tot ce poate pentru a menține deschisă op­țiu­nea militară și astfel să redea Statelor Unite influența în regiune și să recâștige încrederea aliaților.

Politică externă tranzacțională

Suspiciunea că politica externă tranzacțională trumpistă a ajuns să pună pe plan secund alte considerente de se­curitate, iar interesele tranzacționale s-au împletit cu cele personale și familiale a fost întărită și de comentariile făcute de prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammad bin Salman (MBS). La un moment dat, acesta îi spunea unui înalt oficial din Administrația Trump că îl are pe Jared Kushner „în buzunar“.

Mai mult, preferința lui Trump pentru liderii autori­tari și neimplicarea sa față de abuzurile comise de aceștia împotriva drepturilor omului sunt alte aspecte care definesc moștenirea acestuia în materie de poli­tică externă.

Fostul președinte american Donald Trump și-a în­sărcinat ginerele, Jared Kushner, să pacifice Orientul Mijlociu, ceea ce a ridicat de la bun început multe sprân­cene, mai ales în Departamentul de Stat. Ulterior, Rex Tillerson, secretarul de stat demis în martie 2018 de Trump, îl acuza pe Kushner că a deturnat po­li­tica externă ame­ricană și că a pus Departamentul de Stat pe persoană fizică. Lui Kushner i-a reușit însă o neașteptată normalizare a relațiilor dintre Israel și Emi­rate, Bahrain, Sudan și Maroc.

Problema e că Isra­e­lul a avut de fie­care dată de câș­tigat cel mai mult (iar Netanyahu a primit „ca­douri“ mai ales în context electoral), ceea ce a cam spulberat orice credibilitate că Statele Unite pot juca rolul de broker imparțial al păcii în Orien­tul Mijlociu.

Evident că Administrația Biden va face tot posibilul să reabiliteze credibilitatea Americii în regiune, dar palestinienii sunt sceptici. În plus, aceștia își amintesc că nici în Administrația Obama nu s-a întâmplat mare lucru pentru cauza lor.

O relație specială

Dacă trumpismul le-a dat apă la moară majorității liderilor autoritari, cel mai flagrant joc de girare reciprocă a retoricii populiste a fost cu tandemul Trump-Netanyahu. Premierul israelian este un veteran al incitării politice și al dublului limbaj înainte să ajungă Trump la Casa Albă. Trum­pismul a devenit doar o cutie de rezonanță.

Acuzat de corupție, Netanyahu a acuzat la rândul lui că „statul paralel“ israelian a ieșit la vânătoare de vră­jitoare pentru a-l elimina de pe scena politică. „Nu mai e democrație în Israel, e doar un guvern de biro­crați și juriști“, a mai tunat premierul. Iată că acum, după patru ani de tango cu Trump și cu republicanii americani, va trebui să colaboreze cu noua adminis­trație democrată, iar cel mai fierbinte cartof este de departe dosarul iranian.

Polarizarea cultivată de Trump în Orientul Mijlociu a dat ne­condiționat roade pentru cei care au aterizat de par­tea „bună“ în optica trumpistă – statele din regiunea Golfului Persic, Turcia, Israelul –, dar care acum știu limpede că va urma o schimbare a cursului. Mai mult, Biden și echipa sa au reputația de a susține in­tervențiile umanitare și se vor lovi de opoziția zgomotoasei tabere antiinter­ven­ționiste formate atât din poli­ti­cieni de dreapta, cât și de stânga, dar și de de­mo­­crații dezgustați de po­vestea de dragoste dintre Ne­tan­yahu și Trump și, în general, tot mai sceptici față de Israel.

Pe lângă toate aceste probleme de politică externă, rămân două mari priorități – pandemia și economia americană. Numai că Orientul Mijlociu, după cum mai toți președinții americani au ajuns să descopere pe pie­lea lor, are obiceiul neplăcut de a solicita foarte multă atenție, fie că ocupanții Casei Albe au chef să se implice, fie că nu.

Probleme

Pe termen lung, apropierea Uniunii Europene de China s-ar putea dovedi pentru SUA o slăbiciune.

• Credibilitate. Lista de probleme, dacă luăm în calcul doar agenda de politică externă, poate fi descum­pă­nitoare pentru al 46-lea președinte al SUA, Joe Biden. După patru ani cu Donald Trump la Casa Albă, noua echipă trebuie să-i contrazică pe scepticii care nu mai cred că SUA pot gestiona probleme precum ascensiunea Chinei, răs­pândirea armelor nucleare, distrugerea pla­netei și repararea relației cu europenii.
• Acord. Cu câteva zile înainte de învestirea lui Joe Biden, UE și China au semnat un acord economic care ur­mează să fie finalizat și care înseamnă clar o relație comercială mai strânsă. Faptul că UE nu a mai aș­teptat transferul de putere și consultarea cu SUA este un indiciu că „Germania Angelei Merkel a absorbit cumva obsesia Franței de autonomie strategică față de SUA“, în formularea celor de la The Atlantic.

Acest articol a aparut în numărul 109 al revistei NewMoney

FOTO: Getty