Nu e simplu să trăieşti departe de superlative. E la fel de greu să-ţi duci zilele suspendând ierarhiile, făcând abstracţie de ele. Afli pe toate canalele că nu ajunge să fii bun, foarte bun sau excelent. Trebuie să fii cel mai bun, să priveşti clasamentul din vârf, să nu-ţi facă nimeni umbră. Ayrton Senna a lăsat o vorbă la răscrucea dintre axiomă şi testament: „Locul doi e primul care pierde“. Filozofia de tip „cel mai cel“ ne drapează multe judecăţi. Ni se cere mereu să spunem care e cea mai frumoasă carte pe care am citit-o, cel mai bun film pe care l-am văzut, cel mai spectaculos meci de baschet la care am asistat, cel mai complex cântec pe care ne-a fost dat să-l ascultăm. Febra primului loc a devenit de mult obsesie în gusturi şi în vieţi. Dacă eşti „cel mai cel“, iei premiu la şcoală, obţii o bursă de studiu după facultate sau câştigi o maşină la concursul de cultură generală. Cine termină al doilea stă la marginea conului de lumină care-l îmbracă pe câştigător. Locul trei abia îşi lasă zărit conturul, iar de la patru încolo lumea se cheamă ETC.
Era normal ca, într-o ţară care a lepădat surdina şi a prins să premieze răgetul, să se pună la un moment dat şi problema superlativelor în pornografie. Ca oameni care i-au opus perestroikăi lui Gorbaciov o pornostroikă virilă şi cocoşească, am început, din 1990, să scriem şi să arătăm inavuabilul. Să vorbim pe şleau, să nu ne mai ferim, să renunţăm la precauţii. Să optăm pentru frust şi buruienos ca sigilii ale emancipării.
Amintiri. Deloc surprinzător, agora limbajului slobod şi-a reglat mecanismele şi şi-a împins în faţă primele propuneri. Poate că unii încă îşi amintesc de seria „Emanuelle“ pe care o puteai închiria dublată în germană, spre a constata ulterior că, rostită în grai teuton, până şi şoapta lubrică suna a declaraţie de război. În aceeaşi pâclă a anilor 1990-1993 stă ascunsă traducerea marelui porno-scandal „Pisica în cizme“, din care se puteau cumpăra xeroxuri în Pasajul Universităţii şi care era, fie şi la o lectură superficială, un roman fără strop de aprindere sub curea, dar cu un colosal umor fără voie. Şi tot atunci, poate la distanţă de un an-doi, apăreau comediile sexy româneşti din categoria „Sexy Harem Ada-Kaleh“ sau „A doua cădere a Constantinopolului“, prilejuri pentru bărbătuşul carpatin încă neameninţat de disfuncţia erectilă să pândească salivând un sân al Loredanei Groza sau o fesă a Ancăi Ţurcaşiu.
Ca atâta lume, n-am scăpat nici eu de întrebările înfăşurate în jurul superlativelor. Mi s-au cerut tot felul de clasamente: cei mai buni sportivi ai anului, cele mai izbutite traduceri, cele mai impresionante personalităţi contemporane, cele mai frumoase femei (tot Monica Bellucci, mulţumesc), cele mai aromate soiuri de cafea, cele mai stăruitoare mirosuri în memoria copilului care am fost etc. Am răspuns de fiecare dată îndatoritor. Mi-am reprimat pornirile băşcălioase, dar mi-am lăsat uneori gândul să fugă la Rob Gordon, protagonistul din „High Fidelity“ al lui Nick Hornby, cu mania lui de-a trăi mereu în orizontul lui „top 5“, indiferent dacă era vorba despre imnuri rock funerare, iubiri din tinereţe sau mărci de şampon. N-am dat niciodată răspunsuri entuziaste, ca unul care ştie că ierarhiile valorice şi afective se schimbă întruna şi că locul 8 de azi e locul 1 de mâine sau invers. O singură dată am primit întrebarea cu bucurie: când am fost descusut, în direct şi la o oră destul de bună din punctul de vedere al audienţei, cu privire la „cuvântul cel mai pornografic din limba română“. Care ar fi acela? am fost întrebat, cu un freamăt anticipativ.
„Românica“. Interlocutorul, un om familiarizat cu toate palierele şi sertarele limbii, o fi vrut pesemne să-mi testeze nivelul de pudibonderie sau de cutezanţă. Sigur, rostirea unei măscări l-ar fi expus în primul rând pe el, ca realizator al emisiunii, şi abia pe urmă pe mine, ca invitat. De fapt, chiar şi acest pericol ar fi fost relativ mic, câtă vreme cuvântul infamant ar fi putut fi acoperit de un „beep“ din regia tehnică, deşi asta ar fi compromis temeritatea demersului. Oricum, n-a trebuit să stau pe gânduri. Am răspuns imediat şi fără să fie nevoie de „beep“: În ce mă priveşte, cuvântul cel mai pornografic din limba română este „Românica“. Realizatorul m-a privit cu o undă de mirare. Se aştepta la ceva de pătrăţel roşu, nu la un cuvinţel în fond nevinovat. „De ce?“ a vrut să ştie. Şi am avut plăcerea să-l lămuresc, ceea ce mai fac o dată acum: fiindcă nu există mizerie mai densă decât diminutivarea locului unde ai venit pe lume. Fiindcă dispreţul prin care îţi reduci ţara la dimensiunile unui personaj de desene animate subînţelege creşterea şi amplificarea ta, autorul insultei: „Ea, Românica, e mică, eu, trăitorul în ea, sunt mare“. Iar asta nu e doar o imposibilitate logică şi un paradox, ci în primul rând un pornoşag întristător şi jalnic. Cine spune „Românica“ în loc de „România“, cu sau fără unsuroşenia complice a surâsului, e mult sub cea mai vulgară actriţă XXX.
