Cum vede viața și moartea, nebunia și boala, iubirea și singurătatea primul scriitor japonez care a primit Nobelul pentru literatură

Oana Borviz 10/09/2018 | 17:09 Timp Liber
Cum vede viața și moartea, nebunia și boala, iubirea și singurătatea primul scriitor japonez care a primit Nobelul pentru literatură

Despre nebunie, iubire, văzut și nevăzut se poate scrie în mii de feluri, însă așa cum a făcut-o Yasunari Kawabata în ultimul său roman este atât de special încât este aproape imposibil să-i găsești termen de comparație. Delicat și profund, acesta pare scris direct pe suflet.

 Acest articol a apărut în numărul 47 (27 august – 9 septembrie) al revistei NewMoney

În 1964, Yasunari Kawabata, primul scriitor japonez care a primit Nobelul pentru literatură, se apuca de lucru la „Păpădiile“, ultimul său roman pe care avea să-l abandoneze definitiv în 1968, chiar după primirea prestigiosului premiu.

A fost publicat în foileton în revista Shinchõ între 1964 și 1968 și a văzut lumina tiparului, în forma sa actuală, postum, grație ginerelui său, Kaori Kawabata.

„Păpădiile“ este o poveste delicată și profundă în care Kawabata (care se presupune că și-a luat viața în 1972) dă o consistență aparte nebuniei și bolii, vieții și morții, iubirii și singurătății. În miezul romanului – reeditat acum în limba română de Humanitas – stă un personaj absent, despre care mama și iubitul povestesc. Ceea ce pare dintru început calea perfectă pentru Kawabata de a vorbi despre peretele fin ce separă cele văzute de cele nevăzute, despre certitudine și părelnicie, despre suflet și despre înșelătoarele chipuri ale memoriei. „Păpădiile“ este ca un văl semitransparent care-ți dă șansa să întrevezi lucruri pe care doar în vis le ghicești arareori.

Îndoieli. „Mă întreb însă care au o existență mai certă: lucrurile care apar într-un vis obișnuit, sau cele care sunt în jurul nostru, dar nu le vedem?“, rostește la un moment dat Hisano, iubitul lui Ineko (personajul central), în discuția purtată cu viitoa­rea lui soacră.

Este citatul perfect care redă acest balans delicat între două lumi antagonice, la granița cărora Kawabata își crește personajele. Ineko este o tânără nespus de frumoasă și delicată, pe care mama și iubitul ei o internează într-un ospiciu de nebuni, aflat în incinta unui templu budist dint-un oraș luminos și cald, unde păpădiile înfloresc chiar și iarna.

Regretul de a fi lăsat-o acolo, printre oameni fără minte și bătrâni care-și repetă întruna „Se pătrunde lesne în lumea lui Buddha, se pătrunde anevoie în lumea demonilor“, îi cuprinde pe cei doi imediat ce părăsesc spitalul.

Ineko suferă de o boală rară, cecitate față de corpul uman, ce constă în pierderea temporară a capacității de a vedea anumite persoane sau obiecte. Iar cei doi cred că spaima pe care o simte fata în momentele în care nu-l mai poate vedea brusc pe cel din fața ei ar putea declanșa crize de nebunie. Mama și Hisano hotărăsc însă să nu pără­sească orașul, înnoptând la un han, cu gândul de a reveni la spital a doua zi.

Vizibil/invizibil. Întreg romanul se construiește pe dialogul purtat, încă din momentul părăsirii spitalului, între mama frumoasei Ineko și iubitul acesteia. Și deși tânăra este practic un personaj absent, ea are foartă multă consistență datorită celor doi care o poartă neîncetat în gândurile și discuțiilor lor. Aceștia reprezintă două viziuni diferite asupra vieții – mama este pragmatică, realistă, bărbatul este un visător care crede că iubirea ar putea vindeca boala fetei –, ce se in­tersectează într-un singur punct: iubirea pentru Ineko.

Amândoi rememorează momente petrecute alături de fată, în încercarea de a găsi o cauză pentru această stranie boală. Unul se gândește dacă nu cumva moartea tatălui ei – un fost colonel de armată care a pierit, sub ochii ei, într-un stupid accident de călărie – a cauzat această tragedie. Celălalt se întreabă dacă nu cumva delicatețea exagerată a fetei a dus la nebunie. De aici ajung la contradicții legate de viață, iubire, liber arbitru, demonic și divin, voci interioare, sănătate versus nebunie, vedenii. Un dialog vibrant întrerupt doar de mici descrieri în care păpădiile apar mereu ca metafore ale luminii, sau de sunetul clopotului de la templul de lângă azil, singurul prin care bolnavii comunică cu restul lumii.

Va fi dusă la bun sfârșit intenția celor doi de a o lua pe fată de la azil? Va reuși Hisano să o vindece pe Ineko prin iubire? Este ea cu adevărat nebună? Este posibil ca moartea tatălui ei sau vedenia aceea din copilărie, „zâna trimisă de zei“, să-i fi tulburat mințile declanșând această boală curioasă? Sunt foarte multe întrebări cu care rămâi, la acestea adăugându-se și tentația de a-ți imagina cum și-ar fi încheiat Kawabata romanul.

Însă, oricare ar fi fost finalul, ai fi rămas cu aceeași senzație de a te afla în fața unei imagini splendide în care, printre adieri diafane de păpă­die, dansează vizibilul și invizibilul.

 

Scriitorul sufletelor

Yasunari Kawabata a fost primul japonez și al treilea asiatic – după indianul Rabindranath Tagore și israelianul Șemuel Iosef Agnon – care a câștigat premiul Nobel pentru literatură.

  • Succes. „Dansatoarea din Izu“, „Țara zăpezilor“, „O mie de cocori“ sau „Frumusețe și întristare“ sunt câteva dintre romanele sale cele mai cunoscute.
  • Stil. „Păpădiile“ nu este singura carte neterminată, Kawabata lăsând multe alte romane în acest stadiu din credința că un parcurs în sine poate fi mai important decât finalul lui.
  • Durere. Se presupune că și-a luat viața, prin gazificare, în 1972, la doi ani după ce bunul său prieten, scriitorul Yukio Mishima, s-a sinucis.

 


FOTO: Guliver / Getty Images

← Close