Cum se transformă în realitate tehnologia de ultimă generație din Star Trek

Autor: de Romulus Deac

Star Trek e un univers fabulos, cu personaje, povești și tehnologii uluitoare, dar și o sursă de inspirație pentru multe dintre gadgeturile high-end care ne în­conjoară acum. Generația următoare a tehnologiei e deja aici!  

Acest articol a apărut în numărul 50 (8 – 21 octombrie) al revistei NewMoney

Cu mult timp în urmă, într-o galaxie foarte, foarte… Hm, se pare că ne aflăm într-un cu totul alt film! Să mai încercăm o dată: acolo unde niciun temerar nu s-a încumetat să pă­şească vreodată, încă din primele episoade ale seriei originale „Star Trek“, eternul arţăgos Leonard „Bones“ McCoy, medicul USS Enterprise NCC-1701, ne tes­tează imaginaţia cu tricorderul, dispozitivul medical de scanare şi diag­nosticare imediată a pacienţilor, indi­ferent că sunt tereştri sau vin de dincolo de zonele cartografiate ale Federaţiei Unite a Planetelor.

Versiunii sale din lumea de dinainte de „Ultima Frontieră“, numită DxtER, îi lipsesc deocamdată abilităţi de genul scanărilor interne, dar dezvoltatorii săi nu ezită să spună că tricorderul lor este deja mai evo­luat decât echivalentul său din viitorul interstelar.

DIAGNOSTIC LA PURTĂTOR. Câștigător al marelui premiu de 2,5 milioane de dolari al The Qualcomm Tricorder X Prize, DxtER a fost dezvoltat de compania americană Basil Leaf Technologies și folosește inte­ligența artificială pentru a interpreta prin raportare la o bază de date cazuri din me­dicina de urgență – precum și la isto­ricul medical personal sau de familie – ana­lizele de moment ale actualilor pa­cienți. Spre deosebire de tricorderul original, DxtER nu este un dispozitiv unitar, ci o colecție de senzori non-invazivi persona­lizați pentru a colecta informații despre fiziologia și semnele vitale ale unei persoane, pe care le transmite către un dispozitiv mobil (tabletă/smartphone) pentru a fi analizate și obține, astfel, un diagnostic pentru 34 de afecțiuni, printre care diabet, infecții urinare, pneumonie, aritmie car­diacă, apnee în somn etc.

„Partea cea mai dificilă a fost scoaterea doctorului din ecuație“, spunea pentru Fast Company creierul din spatele DxtER, dr. Basil Harris. Anunțată încă din 2012 și desfășurată sub tutela organizației non-profit XPRIZE și a liderului mondial de procesoare pentru dispozitive mobile Qualcomm, The Qualcomm Tricorder X Prize lansa provocarea dezvoltării unui dispozitiv medical portabil, nu mai greu de 2,3 kilograme, capabil să diagnosticheze în mod autonom 13 boli și să înregistreze și monitorizeze cinci semne vitale – tensiunea, ritmul cardiac, saturația de oxigen, rata respiratorie și temperatura. Specialist în medicina de urgență și doctor în ingine­rie, Harris a lucrat la prototipul DxtER la masa din bucătăria casei sale, construind elementele din plastic cu ajutorul unei imprimante 3D. În momentul de față, tricor­de­rul americanilor se află în faza studiilor clinice, așteptând în funcție de rezultatul acestora aprobarea Agenţiei Federale pentru Hrană şi Medicamente (FDA) și a intra apoi în faza de exploatare comercială.

NASA via ENTERPRISE. Între timp, în la­bo­ratoarele terestre ale NASA, inginerii Agenției Spațiale lucrează la un dispozitiv medical care ar putea să vindece instantaneu rănile ușoare ale cosmonauților de pe Stația Spațială Internațională. Dar înainte de a intra în alte detalii de moment, să ne mai amintim un pic din viitor. În cea de-a doua generație a Star Trek, cea Următoare, comandorul William Riker e zgâriat adânc pe față de motanul locotenent-comando­rului Data. Rănile i se vindecă însă pe loc, după ce medicul de pe Enterprise trece pe deasupra lor un „regenator epidermic“ – un dispozitiv de dimensiunile unei lanterne, ce emite o lumină roșiatică. Versiunea sa 1.0, BioReplicates, vine chiar acum de la NASA, sub forma unui dispozitiv capabil nu doar să regenereze țesuturile umane, dar și să le reproducă prin construirea de celule 3D, pentru a fi folosite în testarea de cosmetice și medicamente.

Un pas uriaș pentru om, despre care unele voci spun că ne-ar putea duce până la sfârșitul deceniului și la eliminarea completă a testelor pe animale. Aceeași NASA dezvoltă un al doilea prototrekdispozitiv, Scionic, ce ar urma să tra­teze pe cale externă inflamaţiile şi durerile oaselor şi muşchilor, fără niciun fel de me­di­ca­mente, doar prin impulsionarea func­țiilor naturale analgezice ale organismului. Ceva mai greu de explicat în termeni bio-tehnologici, dar foarte ușor de făcut, prin simpla sa frecare de piele. Agenția Federală Spa­țială Rusă folosește deja o tehnologie cu efecte similare – Scenar –, ce utilizează un semnal electric de intensitate moderată atunci când este plasat deasupra zonelor corporale dureroase ale unei persoane. Aceste semnale sunt captate de receptorii din piele și transmise prin sistemul nervos central către creier, care reacționează prin sintetizarea de neuropeptide – substanţe eliberate în mod natural cu rol de vinde­care şi de regularizare, inclusiv endorfine, considerate a fi unele dintre cele mai pu­ter­nice analgezice. Dacă vor reuși să trea­că de fazele de testare, BioReplicates și Scio­nic se vor alătura multor altor modele alte tehnologiilor viitorului dezvoltate în trecutul prezent. „Complet lipsit de logică“, ar putea spune Mr. Spock. Să vedem însă câteva exemple.

PRINTINGUL 3D. Versiunea din lumea de acum a dispozitivelor de genul „cere și ți se va da“, cunoscute drept replicatoare în secolul XXIV și capabile să (re)producă pe loc mai tot ceea ce îți poate trece prin minte, încă nu sunt pregătite pentru a-i oferi vreunuia dintre fanii căpitanului Picard un ceai Earl Gray, fierbinte. Dar nici nu stăm tocmai rău pentru 2018. Varianta lor proto, imprimanta 3D, a fost privită ca vestitorul unei noi revoluții industriale, iar unii comentatori vorbesc de ceva vreme de semnele unei apocalipse a producţiei de masă. Printăm în plastic, metal sau cio­co­lată, la scară industrială sau la biroul de acasă, printăm piese pentru imprimante 3D care printează piese pentru imprimante 3D care la rândul lor printează piese pentru alte imprimante la care tipărim mâncare, arme, celule și chiar țesuturi și organe pentru transplant.

TELEFONUL CU CLAPETĂ. Ce poate fi mai tare decât un dispozitiv de comunicații capabil să contacteze dintr-un tunel subteran săpat în rocă dură o navă aflată pe orbită, fără nici cea mai mică problemă de semnal? Le-am văzut pentru prima oară în Star Trek The Original Series, iar designul de pe acum al decrepitelor telefoane flip a fost inspirat de ele. (Atât de mult încât pri­mul model clamshell al celor de la Moto­rola, lansat în ianuarie 1996, a fost botezat StarTAC. Și un detaliu mai pământesc, costau o mie de dolari!) În multe privințe, declinările mobile ale prezentului par mult mai evoluate. Bine, n.. v..bim ac…m d…spre s…mnal. No Mobile Network Connection! Dar cine și-l poate imagina pe căpitanul Kirk trimițându-i SMS-uri lui Nyota Uhura?  Sau pe Leonard McCoy făcându-și un selfie în timpul unui transplant de creier pozi­tronic? Și chiar crede cineva că Federația ar avea nevoie de un App Store?

COMUNICATOARELE. Cum generațiile ur­mă­toare ale uniformelor Federației nu (mai) au buzunare, cum și unde ar mai putea fi loc pentru telefonul mobil? Răs­punsul apare prins de uniformă, în partea stângă a pieptului, în episodul doi al sezo­nului IV al Star Trek: The Next Generation, când insignele decorative de până atunci capătă și o altfel de funcționalitate. E suficient să le atingi și poți începe o conver­sație. Când episodul a fost difuzat pentru prima dată, în 1990, ideea unui astfel de dispozitiv era, cum am putea să-i spunem altfel?, SF. A devenit însă realitate odată cu Vocera B3000, un sistem de comunicare prin intermediul unei rețele wireless, folosit preponderent în spitale și hoteluri. E ceva mai mare decât o brichetă, se poartă agățat la gât, iar pentru a-l activa trebuie doar să spui numele celui cu care vrei să vorbești. Ușor de intuit, sunt mai puțin mișto decât insignele Flotei, spre dezamă­girea legiunilor de trekkies.

TRANSLATORUL UNIVERSAL. Cu atât de multe forme de viață, și nu doar organică, întâlnite la tot pasul, echipajul de pe  Enterprise mai avea de trecut o ultimă barieră, cea lingvistică. S-a ocupat de asta Translatorul Universal (TU). L-am văzut pentru pri­ma dată în octombrie 2001, în episodul doi al sezonului I, și a făcut imediat senzație. Dezvoltat de geniul în lingvistică Ensign Hoshi Sato, TU lu­crează după o matrice de limbaj care are nevoie de puțin timp pentru a înțelege o conversație.

Practic, software-ul care echi­pează dispozitivul asemănător unei lanterne devine capabil să înțeleagă orice lim­baj după ce ascultă câteva fraze, tradu­cându-l apoi în engleza Federației. Cel mai apropiat echi­valent al momentului ar fi Phraselator, un gadget folosit de armata americană în zonele de conflict. Funcțio­nează și el destul de simplu: „vorbitorul“ selectează o frază prestabilită dintr-un meniu, iar dispo­zitivul redă o înregistrare vo­cală în limba interlocutorului, araba, de exemplu. Sau, utilizatorul poate vorbi în dispozitiv, iar acesta va alege și rula din me­niul său fraza cea mai apropiată ca sens.

FAZERELE. În primele lor versiuni, asemă­nătoare mai degrabă unor mașini de găurit sau de efectuat lucrări dentare de maximă urgență, fazerele au în schimb capacitatea de a concentra într-un singur fascicul de energie o gamă impresionantă de puteri distructive. E floare la ureche pentru un fazer portabil să paralizeze un klingonian de doi metri sau să vaporizeze un android într-o clipire de ochi, în timp ce un model de luptă, montat pe nava-mamă, pulveri­zează asteroizi de dimensiuni impresio­nante. Până să ajungem acolo, încă mai tra­gem cu gloanțe, dar avem în teste și o armă cu laser cunoscută sub numele de cod – nu atât de întâmplător ales – de Personnel Halting and Stimulation Response (PHASR). Adică Fazer, într-o abreviere fil­trată prin Translatorul Universal. Se știe că folosește un laser de intensitate joasă conceput pentru a orbi temporar inamicul, iar Pentagonul nu a suflat până acum vreo vorbă dacă și când îl vom vedea (sau nu vom apuca să îl vedem) folosit într-un conflict real.

REALITATEA VIRTUALĂ. Ei, bine, un holodeck e o chestie pe care oricine și-ar dori-o acasă. Sau pe propria navă stelară, de ce nu. A apărut pentru prima dată pe Enterprise-ul lui Jean-Luc Picard și e o în­că­pere închisă care folosește un amestec exotic de holografie 3D și câmpuri de forță pentru a genera experiențe și realități virtuale captivante, inclusiv sunete, atingeri și mirosuri. Ba uneori duce lucrurile atât de departe încât poți fi rănit sau chiar omorât de creațiile virtuale, cum ar fi un glonț holografic, dacă setările de sigu­ranță ale unității de control au fost oprite. Deo­camdată, tehnologia VR (Realitatea Vir­tuală) a momentului e mai degrabă… pri­mitivă. O știm deja din (alte) filme cel mai adesea sub forma unei căști cu ecran – înlo­cuită odată cu  Oculus Rift de o pe­re­che de ochelari de scafandru supradi­men­sionați – și senzori atașați la urechi, gură și nas pentru stimularea simțurilor. Tehnologia e folosită preponderent în jocuri, dar are și alte utilități.

TABLETELE. Sunt deja o banalitate, indiferent de lumile despre care vorbim, iar pe prima dintre ele am văzut-o cu vreo 400 de ani în viitor, pe biroul căpitanului Jean-Luc Picard. Pe Enterprise, PADD-ul (un acro­nim pentru Personal Access Display Device) e un calculator portabil folosit în munca de rutină a echipajului – nu, nu e vorba de verificarea conturilor de email sau de Trekbook –, cum ar fi completarea unor rapoarte de activitate. La fel ca, hai să-l amintim pe el, iPad-ul, au o interfață minimalistă cu touchscreen și poate unul sau două butoane externe. iPad-ul arată ceva mai bine, dar nu e nici pe departe la fel de robust. PADD-ul poate cădea de la o înălțime de 35 de metri și continuă să func­ționeze fără probleme. Nu încercați asta cu un iPad! De fapt, nu încercați asta cu nici- un fel de ta­bletă. Poate doar cu acelea pentru dureri de cap.

OCHIUL ELECTRONIC. Geordi La Forge e un personaj pe care nu îl poți uita prea repede. În bună parte și datorită protezei curbate din jurul ochilor, cu ajutorul căreia poate vedea inclusiv în infraroșu și ultraviolete. Rezultat al 200 de milioane de do­lari investite în peste 20 de ani de cerce­tare, Argus II este cel mai avansat ochi elec­tronic al momentului disponibil publi­cului larg. Produs de cei de la Second Sight, constă într-o cameră video integrată într-o pereche de ochelari și conectată wireless la un receptor implantat în retină ce preia patternurile de imagine şi le transmite nervului optic sub formă de impulsuri electrice, impulsuri pe care creierul le inter­pretează ca informaţie vizuală. Sunt încă departe de a restabili vederea normală sau de performanțele vizorului, dar pacienții pot învăța cum să interpreteze aceste semnale, astfel încât să poată percepe culori, să recunoască litere de dimensiuni mari sau să localizeze obiecte.

BISTURIUL CU ULTRASUNETE. În cel de-al patrulea lungmetraj al francizei, The Vo­ya­ge Home, dr. Leonard McCoy e scandali­zat de barbaria practicilor chirurgicale ale secolului XX. Martor al unei trepanații, „Bones“ exclamă indignat: „Doamne, Dumnezeule! Răspunsul nu e să dai găuri în cap!“. Pentru intervențiile complicate pe creier, McCoy folosește un soi de plasture electronic, pe care îl lipește pe fruntea pacientului. Intervențiile mari, complet non-invazive, sunt în continuare de domeniul fantasticului, numai că medicina de astăzi a început să folosească fascicule de ultrasunete de mare intensitate în locul bistu­riului, pentru extirparea unor tumori.

Ultima frontieră

Star Trek este creația lui Gene Roddenberry, un pilot veteran din Al Doilea Război Mondial. A scris draftul de prezentare al serialului în 1964 și l-a prezentat celor de la NBC. Un prim episod-pilot a fost realizat în 1965, dar a fost respins de oficialii postului american de televiziune, care l-au considerat „prea cerebral“ pentru spectatori. Totuși, a primit șansa unui al doilea pilot. Restul e… franciză.

• MISIUNEA DE CINCI DECENII. Star Trek: The Original Series (TOS) a avut premiera în 8 septembrie 1966, dar avea să fie suspendat după doar trei sezoane, din cauza audiențelor slabe. Franciza a revenit pe ecranele televizoarelor în 28 septembrie 1987, cu seria The Next Generation, care a fost urmată apoi de alte patru: Deep Space Nine (1993), Voyager (1995), Enterprise (2001) și Discovery (2017). Adică un total de 30 de sezoane și 718 episoade. Între 1979 și 2016 s-au mai filmat și 13 lungmetraje, cu un buget total de 720 de milioane de dolari, care au generat venituri de 2,3 miliarde de dolari.
• UTOPIA TREK. Încă de la început, Star Trek a fost mai mult decât o poveste despre aventuri în spațiul extraterestru. Născută în mijlocul unui frământat deceniu șase, franciza a reflectat și comentat adesea problemele sensibile ale momentului, cum ar fi răz-boiul din Vietnam, segregarea rasială, Războiul Rece, politicile de mediu etc., încercând să impună modelul unei lumi a secolului al XXIII-lea în care oamenii au depășit războiul, prejudecățile și atașamentul față de valorile materiale. „Trebuie să învățăm să trăim împreună sau, cu siguranță, vom muri în curând împreună“, rezuma Roddenberry mesajul social al lumii pe care și-a imaginat-o.
• TRIBUTUL SPAȚIULUI. În anii ’70, NASA a început dezvoltarea primei sale navete spa-țiale orbitale, OV-101. După anunțarea numelui oficial, Constitution, mii de fani au trimis scrisori către NASA și Casa Albă, pentru a fi rebotezată Enterprise. Lucru pe care l-au și obținut, la intervenția președintelui Gerald Ford. În 2004, și Virgin Galactic și-a botezat VSS Enterprise una dintre navetele sale experimentale (distrusă apoi într-un accident din octombrie 2014).

FOTO: Guliver /Getty Images