Cum să privim incertitudinea admiterii în Schengen

Subiectul intrării României în spațiul Schengen agită puternic spiritele la București. Această atenție este pe deplin justificată, întrucât fiecare dintre noi a observat frontiera care ne separă de ceilalți membri ai Uniunii Europene. Aspectul simbolic mi se pare mai de neacceptat și mai dureros decât controlul în sine și poziționarea aeronavelor cu destinația România la terminalele periferice ale aeroporturilor occidentale.

Din păcate, frustrările noastre nu și-au găsit altă cale de exprimare decât repetarea la nesfârșit a în­deplinirii criteriilor tehnice și a faptului că suntem luați ostatici de diferite lupte politice interne din Olanda, Austria, chiar Suedia. Slavă Domnului că mi­nisteriala NATO de la București a acoperit subiectul, iar televiziunile noastre, ca de altfel și decidenții, au putut să glorifice importanța noastră în calitate de centru mondial al deciziilor NATO, marea diplomație și recunoaștere de care se bucură leadershipul ro­mâ­nesc pe toate meridianele globului. Evident, sunt ironic!

OGLINDA COMPETENȚEI. Peripețiile procesului de aderare a României la spațiul Schengen sunt oglinda fidelă a competenței decidenților noștri. Ele reflectă calitatea oamenilor pe care îi avem în principalele ins­tituții de reprezentare, dar și caracterul lor, lipsa conștientizării respon­sabilității pe care o au atunci când sunt într-o funcție. Astfel că ministeriala NATO de la București a picat tocmai la momentul potrivit. Ea permite, ca de altfel întreaga criză din Ucraina, acoperirea incompetenței. 

Deși în rarele intervenții publice am repetat că jur­naliștii care tratează în aceste zile și săptămâni subiectul Schengen ar trebui să verifice câte vizite informale sau nu la nivel de ministru de externe am avut la Amsterdam și la Viena, câte vizite la nivel de ministru de interne, câte delegații parlamentare s-au deplasat în cele două capitale, de câte ori s-au deplasat cei care au ocupat funcția de șef al guvernului, de câte ori președintele, aceste amănunte nu interesează. După cum nu interesează de ce nu s-a creat un post de consilier prezidențial special pentru Schengen sau de ambasador tematic (la noi se numește „Reprezentant cu Însărcinări Speciale“) care să bată în lung și în lat capitalele europene, să-i întâlnească pe reprezentanții partidelor care se opun admiterii României, de ce nu s-a creat un grup de lucru mixt româno-olandez pentru sprijinirea noastră.

O HÂRTIE DE TURNESOL. De asemenea, declarația ministrului austriac de interne, Gerhard Karner, care ne-a luat prin surprindere, revela o problemă și mai gravă decât conținu­tul acesteia. Cum este posibil ca într-o țară din veci­nătatea apropiată a României, o țară cu mari inves­tiții și interese în România, să existe forțe contrare admiterii României la un asemenea nivel, în chiar centrul echipei guvernamentale, iar noi să nu știm nimic?! Încă o hârtie de turnesol cu privire la calitatea dispozitivului nostru de reprezentare externă.

După cum această opoziție a unor membri proe­minenți ai echipei de guvernare de la Viena (inclusiv a șefului acesteia, cancelarul Karl Nehammer) arată o problemă în rela­ția noastră bilaterală, calitatea dialogului formal și informal dintre membrii cabinetelor de la București și de la Viena. Este nevoie să precizez că fiecare politician român de vârf ar fi trebuit să aibă un carnet de adrese, să aibă capacitatea de a suna pe telefonul mobil un omolog din Austria sau din Olanda?

INTEGRARE DOAR FORMALĂ. În tot mai rarele apa­riții pe care le am în spațiul public am mai repe­tat ceva: integrarea noastră în Uniunea Europeană, calitatea acesteia, se vede în primul rând în gradul de socializare al elitelor noastre cu cele din Occident. Din păcate, trebuie să recunoaștem că la ca­ren­țele în materie de infrastructuri (în 16 ani de prezență în Uniunea Europeană nu am reușit să atingem mia de kilometri de autostrăzi), la carențele în materie de dezvoltare (în ciuda statisticilor care arată multiplicarea produsului intern brut al României în privința bogă­ției pe cap de locuitor, rămânem a doua cea mai să­racă țară a blocului comunitar) trebuie să adău­găm și lipsa integrării elitelor politice în spațiul politic european. 

Este o integrare formală, dar nu și culturală, nu și intimă. Sigur că, într-o țară ca România, analizele, con­cluziile sincere, stabilirea responsabilităților pentru anii de umilire a milioane de compatrioți de­ranjează și nu ne interesează. Și scriind acestea, trebuie să adăugăm încă o responsabilitate: pasivitatea noastră, faptul că nu suntem o țară de opinie pu­blică, nici măcar în ceea ce privește diaspora (fie­care partid are reprezentanți și organizații în diaspora care ar putea fi interpelați de românii cu rezi­dență în Italia, în Spania etc.).

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.