Cum reușesc micii producători de pe­trol și gaze să reziste pe piață, deși sunt pe pierderi?

Un preț al petrolului de 45 sau 50 de do­lari pe baril este o mană cerească pen­tru lanțurile de benzinării, care vând vo­lume mai mari, susținute de cererea în creș­tere. Acest fapt s-a văzut deja în ra­poar­tele principalilor distribuitori de car­burant. Pe de altă parte, pentru segmentul de explorare și producție a hidrocar­burilor, acest nivel de preț în­seam­nă reducerea/anularea unor in­vestiții sau chiar închiderea de sonde. Dar asta nu este o veste proastă pentru toată lumea.

Pentru com­paniile care extrag gaze naturale, lucrurile nu merg neapărat prost. „No­rocul nostru este că producem doar gaze naturale, iar prețul este mare. E bine pentru noi, dar nu și pentru popu­lație. Ghinionul economiei românești“, mărturisește pentru NewMoney directorul unui mic producător de gaze care a dorit să își păstreze ano­nimatul.

Producția de gaze a României este dominată de OMV Petrom, grup controlat de austriecii de la OMV, și Romgaz Mediaș, în care statul este acționar majoritar. Cele două companii se bat pe cote de piață aproximativ egale și con­trolează împreună aproape 95% din pia­ță. Anvergura acestei structuri bicefale nu pare să lase loc de mane­vră și altora, însă chiar și acest rest este disputat de câteva firme mai mici.

Atunci când costurile extractive devin prea ridicate, marii producători de hidrocarburi abandonează unele zăcăminte. Numai că, deși sunt scoase din produc­ție, aceste zăcăminte abandonate nu sunt complet secate. Iar aici intervin micii pro­du­cători, care își încearcă norocul în ză­că­mintele abandonate de greii sectorului.

Locul lăsat liber de OMV Petrom și Rom­­gaz este disputat de patru mici-mari, în frunte cu Amromco Energy din Ploiești, după cum arată datele ANRE. Compania se recomandă drept „cel mai vechi produ­cător independent de petrol și gaze din România“, are o istorie de 13 ani și ope­­rează 30 de concesiuni petroliere.

Văzute din afară, eforturile acestor com­­panii par însă un calvar sisific. Cu doar două excepții, toate au raportat pierderi pe 2015. Prima excepție este Expert Petroleum, care a înregistrat un pro­fit de 11,2 milioane de lei, la o cifră de afa­­ceri de aproape 112 milioane de lei. A doua este Foraj Sonde, cu afaceri de 124 de milioane de lei și un profit net de 8,6 milioane de lei.

Doar cheltuieli și obligații. Per ansamblu, micii producători de hidrocarburi membri ai Asociației Ro­mâne a Companiilor de Explorare și Pro­ducție Petrolieră (ROPEPCA) au avut în 2015 afaceri totale de 765,7 milioane de lei și pierderi cumulate de 530,5 milioane de lei. De remarcat că în rapoartele ANRE nu sunt evidențiați separat produ­cătorii de petrol și gaze, iar nu toți cei 19 membri ai ROPEPCA sunt și activi.

„În sectorul de petrol și gaze, o companie care are un contract de concesiu­ne cu statul are pentru început doar cheltuieli și obligații“, explică Valentin Enoiu, financial & accounting manager în Zeta Petroleum.

Prelungirea perioadei în care prețul petrolului este scăzut i-a determinat pe marii operatori să închidă o parte din son­dele care nu își justificau costurile. Un context de care ar putea profita fir­me­le mici pentru a-și extinde operațiunile. Amromco Energy, bunăoară, a achi­zi­ționat în trecut de la OMV Petrom trei câmpuri petrolifere în zona de nord-est a României și plănuiește să continue colaborarea cu această companie. Încă de la înființare, Amromco a încheiat un par­teneriat cu Romgaz, ale cărui efecte s-au concretizat în creșterea producției companiei din Mediaș cu două miliarde de metri cubi de gaze naturale.

„Este foarte greu să reziști ca o compa­nie mică dacă descoperirile comerciale nu amortizează într-un timp mediu in­ves­tițiile“, adaugă Enoiu.

Din mila acționarilor. Atunci, cum reușesc să reziste pe piață aceste companii? Multe dintre ele refuză să dez­vă­luie „secretul“ supraviețuirii, invocând motive ca listarea la bursă a companiilor-mamă sau „politica companiei“.

„Din păcate, politica firmei nu permite publicarea acestor date“, spune Harald Kraft, country manager al Stratum Ener­gy România. La fel e și la Hunt Oil, firmă ai cărei acțio­nari sunt din Dallas, SUA, și a cărei conducere „nu are voie, din păcate“, să dea interviuri.

Una dintre întrebările la care micii producători de hidrocarburi din România refuză să răspundă este cum de nu sunt în faliment, după ani întregi de pier­deri? Mai ales că nici perspectivele nu sunt dintre cele mai bune, iar firmele de pe piața locală nu își pot permite in­ves­tiții. Dacă banii continuă să vină, se pare că e meritul exclusiv al acționarilor. Mai exact, al indulgenței lor.

„Nu ne putem permite investiții, ci trebuie să apelăm mereu la acționari. Momentan, ei înțeleg situația, dar… cândva, va trebui să returnăm banii“, mai spune directorul care a vrut să rămână anonim.

Reprezentanții ROPEPCA spuneau în urmă cu ceva timp că un preț de 60 de dolari pe baril ar fi suficient pentru ca aceste companii să rămână pe piață. Însă prețul oscilează între 40-50 de dolari de mult timp.

De ce pierd micii petroliști? Pentru că astfel de companii au acces la perimetre marginale de explorare sau exploatare, din care marii producători au scos tot ce merita din punct de vedere economic și pe care apoi le-au dat înapoi statului. Pierderile propriu-zise sunt date tocmai de inves­ti­țiile pe care aceste companii trebuie să le facă pentru foraj. Banii pentru astfel de lucrări vin de cele mai multe ori fie de la acționari, fie în urma unor fuziuni și achiziții între firme. Statistic vorbind, din cinci sau șase sonde săpate, doar una dă de rezerve de hidrocarburi.

„În situația în care descoperirile co­mer­ciale nu le ajută să echilibreze rapid investițiile, firmele mici rezistă pe piață doar prin efortul acționarilor sau prin aso­cieri, fuziuni și achiziții“, adaugă Va­lentin Enoiu.

Mai ales că destinele acestor companii depind, într-o mai mare măsură decât co­lo­șii industriei de profil, nu doar de pre­țuri, ci și de taxele pe care oameni din industrie le descriu drept „mortale“. De cele mai multe ori, discu­țiile despre taxe se poartă în jurul rede­vențelor pe­troliere. Agenția Națio­nală pentru Re­surse Mine­rale (ANRM) înca­sează anual 1,1-1,3 mi­li­arde de lei ca re­de­vențe, atât de la producă­torii de hidrocarburi, cât și de la companiile cu ope­rațiuni miniere. Dar micii petroliști spun că nu acestea sunt principalele probleme.

„Se bat câmpii. Adevărul este că rede­vențele în România nu sunt nici prea mari, nici prea mici“, explică sursa NewMoney, în opinia căreia discuțiile despre redevențe se poartă „excesiv“ de către persoane din afara sectorului exploatării hidro­carburilor, care cred că „au găsit pia­tra filosofală“. Nivelul redevențelor variază între 3,5% şi 13,5%, atât pentru petrol, cât şi pentru gazele naturale. Nevoia de stabilitate și predictibilitate, in­vo­­cată de orice companie, a fost mai mult decât satisfăcută în cazul redeven­țelor, care au rămas nemodificate încă din 2004, anul privatizării Petrom.

Catastrofa fiscală. „Problema nu­mă­rul 1 sunt taxele și sis­temul fiscal ca­tas­trofal. Taxele sunt mortale, iar față de ele redevențele sunt nesemnificative“, spune același director.

Nici Enoiu nu consideră că actualele cote ale redevențelor sunt o problemă, însă doar atâta timp cât rămân la acest nivel. De altfel, industria petrolieră este reticentă la orice schimbări de fiscalitate. Dar, înainte de a ajunge să foreze, companiile se mai lovesc de un obstacol. Acela al accesului la terenul unde se află respectivele rezerve de hidrocarburi, afla­­te în proprietatea statului.

„Cea mai mare problemă pe care o are Zeta Petroleum în România este regimul proprietății terenurilor. Statul este proprietarul resurselor subsolului, dar la ele nu poți ajunge decât pe la suprafață“, explică Enoiu. Pământul sub care se află hidrocarburile aparține unor persoane fizice sau juridice, cu care firmele trebuie să negocieze pentru a li se permite accesul cu uti­­­laje. Aceste negocieri degene­rează în unele cazuri în dispute în instan­țele de judecată, iar astfel derularea unor in­vestiții este întâr­ziată cu trei-patru ani.

Despre modificarea redevențelor s-a vorbit însă din 2012. Și continuă să se vorbească.

FOTO: Din cinci sau șase sonde săpate, doar una „găsește” hidrocarburi. Sursa foto: Guliver / Getty Images