Cum a schimbat pandemia de COVID-19 tendințele în materie de migrație în Europa

Pandemia a schimbat vechile tendințe în materie de migrație pe Bătrânul Con­tinent, iar numeroși est-europeni dau acum Occidentul pentru acasă, dulce casă. Cel puțin pentru o peri­oadă.

După zece ani în Marea Britanie, Alexej Kirillov a avut nevoie de fix 24 de ore pen­tru a se decide să revină acasă, în Cehia. În martie 2020, când Europa a intrat în primul și cel mai dur lockdown, consultantul de 31 de ani avea de ales: fie să rămână blocat singur într-o Londră unde costurile zilnice de trai sunt extrem de ridicate, fie să revină în țara natală, alături de familie. „Nu aveam de gând să re­vin mai devreme de cinci ani sau mai mult, poate chiar niciodată“, povestește Kirillov. Doar că pandemia a schimbat totul și s-a răzgândit. La un an de la pleca­rea din Regatul Unit, are deja un magazin deschis în Cehia. Și așa, revenirea tempo­­rară a devenit per­manentă. „M-am întors și mă tot în­treb de ce nu am făcut-o mai de­vreme?“, se întreabă tot el, citat de pu­blicația The Economist, care dedică o ana­­liză feno­me­nului.

Nu este singura poveste de acest gen. În 2020, în Europa a avut loc o migrație in­versă – foarte mulți dintre cei care au ple­cat din locurile natale pentru o viață mai bună au revenit acasă. Nu există date cu cifre exacte ale acestora. Dar, estimativ, ar fi 1,3 milioane de români și 500.000 de bulgari (un număr uriaș la o po­pulație de 7 milioane de locui­tori). În Lituania, pentru prima dată în mulți ani, numărul celor care s-au întors l-a depășit pe cel al emigranților. Și exemplele pot con­tinua cu Varșovia și cu alte mari orașe, mai ales din fostul bloc comunist.

Ani la rând, politicienii acestei regiuni s-au plâns de „exodul creierelor“ – pleca­rea celor mai bune minți în Occident – pentru salarii mai bune și o altă viață. Acum, odată cu pandemia, care a atras schimbări dramatice la nivel economic și mai ales pe piața muncii, asistăm la o „re­câștigare a creierelor“ de către aceste țări.

Migrația îi cam deranjează pe politicienii europeni. Libertatea de mișcare în spațiul UE este poate cel mai important beneficiu al aderării la Uniune pentru cetățenii din fostele țări comuniste care încă-și mai amintesc de perioada când granițele ță­rilor lor erau închise.

Chiar dacă majoritatea europenilor cred în libertatea de mișcare pentru ei înșiși, nu le vine ușor să le-o permită și altora (vezi unul din motivele Brexitului). Drept urmare, guvernele țărilor care au pierdut un număr mare de tineri talentați tind să se lamenteze pe acest subiect. În cazul Lituaniei, statisticile oficiale in­dică o scădere a populației de la 3,7 mili­oane de locuitori în 1990 la 2,8 milioane în 2019, din cauza emi­grației și ratei scăzute a natalității.

Circa două milioane de polo­nezi (5% din populația totală a țării) tră­iesc în alte părți din Europa. Adesea, sunt oameni ca­li­ficați și înalt calificați. De notorietate este și cazul doctorilor și asistentelor me­di­cale care au părăsit România în număr foarte mare.

Migrația creează o ciocnire de interese între indivizi, care evident caută să-și facă o viață cât mai bună, și guverne, care ar pre­fera ca aceștia să rămână acasă și să plătească taxe și impozite la ei în țară. Scriitorul bulgar Ivan Krastev observă că „este mai ușor să pleci în Germania decât să încerci să faci Bulgaria să funcționeze ca Germania“. Un adevăr, așa că oamenii au plecat.

SCHIMBAREA. Și înainte de coronacriză se putea observa o inversare a trendului migraționist. Emigranții baltici, de pildă, începuseră să revină acasă cu banii strânși sau cu noi competențe dobândite în Occi­dent. În Estonia, un program guvernamental menit să susțină revenirea acasă era consultat în 2015 de 215 ori, iar în 2019 de 9.000 de ori.

În 2018, numărul polonezilor care s-au stabilit în afara țării începea deja să scadă, pentru prima dată în ultimul deceniu, și de atunci continuă să scadă, potrivit think tankului Polish Economic Institute (au contribuit și diversele facilități de care bene­ficiază la revenire ei și copiii lor).

Tot din 2018 datează și plecări masive din Danemarca, după cum observă Deut­­s­che Welle într-un articol. Și tot datorită îm­­bunătățirii nivelului de trai din țările de baș­tină. O veste deloc bună pentru Danemarca, țară care se confruntă deja cu un deficit acut de forță de muncă. În pofida înăspririi progresive a regulilor privind imi­grația de către guvernul de centru-dreapta condus până în 2019 de Lars Løkke Rasmussen, muncitorii străini, în special cei est-europeni, au tot venit în Danemarca, ajungând la o pondere de aproape o zecime din forța de muncă a țării.

Peste tot în lume, fenomenul migrației este adesea ceva temporar. În Europa, sunt câțiva factori care determină revenirea acasă. Liam Patuzzi, din cadrul think tankului Migration Policy Institute Europe, notează că decalajul economic dintre Est și Vest continuă să se îngusteze.

Piața muncii din statele est-europene este extrem de efervescentă – înainte de pandemie, rata șomajului în Cehia era de 2%, cea mai scăzută din Uniunea Euro­peană, de la 9% cât era în 2004, când țara adera. Și decalajul dintre salarii scade. În 2010, un român care pleca în Italia câștiga de cinci ori mai mult decât acasă, în 2019, de doar trei ori mai mult. În cazul celor înalt calificați, inginerii software de pildă, care beneficiază și de scutirea plății impo­zitelor, un job în București poate fi la fel de bine plătit ca la Bruxelles.

FORȚA DE MUNCĂ GRI. Și posibilitatea de a munci de la distanță influențează noua realitate de pe piața muncii. Se poate vorbi de o nouă economie gri care înflo­rește în UE – angajații înalt calificați locu­iesc într-o țară, dar muncesc ilicit pentru o companie dintr-o altă țară din UE. Prin urmare, plătesc taxe unde nu trebuie. Vorbim adesea de expați în propria țară, care fizic sunt acasă, dar muncesc la distanță pentru o entitate din altă țară.

De altfel, și recrutorii flutură acest bene­ficiu de a putea munci de oriunde, după cum mărturisește un chief executive officer (CEO) român din lumea fondurilor de private equity. În momentul în care fiscul dă de ei, acești angajați gri vor trebui să aleagă – rămân sau pleacă.

Pentru angajații necalificați sau mai pu­țin calificați – chelneri sau oameni de serviciu, opțiunile se îngustează pentru că nu pot lucra de la distanță. Circa 700.000 de emi­granți au părăsit Londra în timpul pan­demiei.

Revenind la cei calificați, corelația dintre oportunitate și locație a influențat și ea dra­matic modelele migrațiilor. Grecia, pă­răsită de falange întregi de tineri în timpul crizei datoriei suverane din 2017, este acum dispusă să-i aducă înapoi, nu doar ten­tându-i cu soare și mare, ci și cu facili­tăți fiscale (cei care revin plătesc taxe și impozite la jumătate timp de șapte ani de când s-au întors acasă).

Chiar și așa, numărul celor care se întorc în Europa de Est rămâne semnificativ mai mic decât al celor care cu ani în urmă au decis să emigreze. Iar cei care au revenit din cauza pandemiei nu este exclus să plece din nou când restricțiile se vor ameliora.

Circa două treimi din bulgarii întorși acasă intenționează să plece din nou, po­trivit think tankului European Council on Foreign Relations.

Pe termen lung, chiar dacă se îngustează ecartul salarial, sunt mulți care se vor aven­tura în alte locuri decât cele natale, iar frontierele deschise ale UE le vor permite oamenilor să aleagă unde vor să trăiască, ceea ce înseamnă că mereu locurile mai pu­țin atractive vor pierde locuitori. Nimic nu rămâne la fel, azi unele țări sunt mai atrăgătoare, mâine vor fi altele, iar oamenii se pot răzgândi brusc unde vor să se sta­b­i­lească. Întrebați-l pe cehul Kirillov.

Fluxul banilor

Țările europene au adoptat răspunsuri dife­rite pentru a-și păstra un nivel decent al ba­nilor trimiși acasă de cei plecați în străină­tate.

• Scădere. Înainte de izbucnirea pandemiei de COVID-19, migranții trimiteau acasă în medie cam 15% din veniturile obținute. Pandemia a afectat fluxul banilor atât pentru țările din care erau trimiși, cât și pentru țările destinatare. Estimările indică o scădere a acestor sume cu 14% în 2021.
• Deosebire. Transferurile personale trimise de migranții cu ședere îndelungată în țările de adopție au rămas la un nivel mai ridicat comparativ cu transferurile bazate pe banii obținuți din contractele pe termen scurt sau sezoniere.