Culisele arestării cofondatorului WikiLeaks, Julian Assange. Ce riscă dacă va fi expulzat în SUA

Autor: Romulus Deac

A trebuit să treacă 2.487 de zile ca Julian Assange (47 de ani) să se confrunte din nou cu acu­zațiile de care s-a temut și fe­rit. Dar nu ca martir al libertății de ex­pri­mare, ci în calitate de hacker criminal.

Acest articol a apărut în numărul 64 (29 aprilie – 12 mai 2019) al revistei NewMoney

Asediul de la Knightsbridge, cum l-au numit unii, a fost văzut de mulți ca o em­ble­mă atât a unei nedreptăți flagrante, cât și a unei farse grosolane. Timp de trei ani, un cordon de poliție a înconjurat Ambasada Ecuadorului la Londra, într-o de­mon­strație de forță complet inutilă, care a înghițit 12 milioane de lire sterline.

La începutul acestei luni, agenții de ordine ai Serviciului Metropolitan de Poliție au revenit în cartierul londonez, iar de această dată au fost invitați să intre în clă­direa care în ultimii șapte ani l-a adă­postit pe fondatorul WikiLeaks. Șapte po­lițiști au scos din ambasadă un Assange cu mâi­nile în cătușe, bărbos și îmbătrânit, și l-au urcat într-o dubă.

Guvernul britanic a precizat imediat că arestarea s-a făcut în numele autorităților americane, sugerând astfel că ar urma să dea curs procedurilor de extrădare în Sta­tele Unite. Pe de altă parte, ministrul britanic de externe, Jeremy Hunt, declara în aceeași zi că „Julian Assange nu este ni­ci­un erou, s-a ascuns de adevăr pentru ani și ani. Este corect ca viitorul său să fie decis de sistemul britanic de justiție“.

În august 2010, pe numele lui Assange a fost emis un mandat internațional de ares­tare sub două acuzații distincte – viol, respectiv molestare sexuală –, ca ur­mare a unor plângeri depuse de două femei cu care a avut relaţii sexuale – consensuale, spune el – în timpul unei vizite la Stockholm.

Arestat la Londra și eliberat ulterior pe cauțiune, Assange a încercat din răsputeri să evite extrădarea sa în Suedia. El s-a te­mut că, odată ajuns în custodia autorită­ților de la Stockholm, ar putea fi trimis în Sta­tele Unite, cu perspectiva încarcerării la Guantanamo și chiar a condamnării la moarte, pentru publicarea via WikiLeaks a peste 390.000 de documente militare clasificate privind războiul din Irak.

Au urmat câțiva ani de bătălii în ins­tanță, pe care le-a pierdut una câte una. Când extrădarea în Suedia a devenit imi­nentă, a intrat în ambasada londoneză a Ecuadorului și a cerut azil politic – o ale­gere firească și o formalitate cu un final lip­sit de orice suspans, președintele de atunci al statului sud-american, Rafael Correa, fiind unul dintre susținătorii de­clarați ai WikiLeaks.

În momentul arestării sale din 11 aprilie 2019, relația lui Assange cu Ecuadorul era însă cu totul alta. „Comportamentul nerespectuos și agresiv al domnului Julian Assange, declarațiile ostile și amenință­toare ale organizației pe care o conduce la adresa Ecuadorului, dar mai ales în­călcarea tratatelor internaționale au ajuns într-un punct în care azilul acordat nu mai este viabil. Răbdarea Ecuadorului a de­pășit o limită“, transmitea în ziua arestării actualul președinte Lenin Moreno.

Relațiile dintre Ecuador și Julian Assange s-au deteriorat însă în timp. Anul tre­cut, de exemplu, ambasada i-a interzis să mai folosească internetul și să comunice cu exteriorul, pe motiv că ar fi încăl­cat o decla­rație scrisă prin care se angaja să nu se amestece în problemele altor țări.

De cea­laltă parte, WikiLeaks a acuzat autori­tă­țile ecuadoriene că l-ar spiona pe Assange și că ar oferi serviciilor britanice și americane informațiile astfel obținute.

ÎN NUMELE DEMOCRAȚIEI. Chiar și fără acest episod, WikiLeaks rămâne genul de organizație cu origini învăluite într-un mister demn de tenebrele unei ficțiuni James Bond. Despre site-ul său se spune că ar fi fost opera unor disidenți chinezi, care l-ar fi dezvoltat în semn de protest față de condamnarea la zece ani de închisoare a jurnalistului Shi Tao, cel care a fost sursa apariției în online a unui e-mail prin care Partidul Comunist Chinez îi ins­truia pe ziariști să ignore complet come­mo­rarea a 15 ani de la masacrul din Piața Tiananmen. Condamnat în 2015, Shi Tao a stat în închisoare opt ani și jumătate, iar arestarea sa a fost facilitată de Yahoo! China, care a furnizat autorităților de la Beijing toate informațiile necesare pentru identificarea sa.

S-a mai speculat că în spatele mișcării WikiLeaks s-ar afla matematicieni, criptografi, foști ofițeri de (contra)informații, ac­tiviști politici, ingineri software și antreprenori din tehnologie din Statele Unite, Australia, Europa și Africa de Sud, dar e genul de informație greu de infirmat sau de confirmat în lipsa unor documente „scurse“ din interior. Inițial, site-ul a fost con­ceput ca sursă de „informații, trans­parență și dezbateri despre regimurile opresive din Asia, fostul Bloc sovietic, Africa Subsahariană și Orientul Mijlociu“.

Ulterior, organizația i-a invitat pe toți cei care au acces la informații sensibile să contribuie la „expunerea comportamentului imoral al corporațiilor și guvernelor“ din țările în care trăiesc. Primul document a fost postat în decembrie 2006 – un ordin de asasinare a unor oficiali guvernamentali somalezi semnat de șeicul Hassan Dahir Awey, pe care SUA și ONU l-au asociat încă din 2001 cu mișcările tero­riste.

În februarie 2008, un judecător federal american a dispus închiderea domeniului WikiLeaks – www.WikiLeaks.org –, după ce un angajat nemulțumit al grupului Julius Baer a furnizat organizației o serie de documente care ar fi demonstrat implicarea unor clienți ai grupului bancar elvețian în operațiuni de spălare de bani și evaziune fiscală. O lună mai târziu, ace­lași judecător a revenit asupra deciziei inițiale, invocând Primul Amendament al Constituției Statelor Unite, care garan­tează libertatea de exprimare și a presei. Restricțiile de orice fel au fost eliminate, iar WikiLeaks și-a primit înapoi domeniul și a continuat să publice noi documente ce făceau referire la „morala și etica“ băncii.

TALENTATUL DOMN ASSANGE. Ivit aparent de nicăieri, Julian Assange s-a pre­zentat la primele sale apariții publice doar ca „unul dintre oficiali“ și „membru al consiliului consultativ“, dar s-a impus apoi în conștiința publică doi punct zero ca fondator și purtător de cuvânt al WikiLeaks.

S-a născut în Australia, în 1971, și se spune despre el că a excelat încă din ado­lescență în spargerea rețelelor securizate de calculatoare. Și făcea asta mai ales pentru a se distra. În 1991, de exemplu, a fost trimis în judecată pentru că a intrat neautorizat în rețeaua unui operator telecom canadian, dar a scăpat doar cu o amendă de 2.100 de dolari australieni, con­siderându-se că acțiunile sale sunt mai degrabă o glumă proastă.

Doi ani mai târziu, a început să lucreze în calitate de consultant al Departamentului de Poliție Victoria, urmărind sursele online de pornografie infantilă. S-a ocupat apoi pentru o vreme de programare și criptografie, s-a implicat în lansarea unuia dintre primii furnizori de internet din Australia și a cofondat o companie de tehno­logie.

Din 2006 încoace, numele său a fost și a rămas asociat cu WikiLeaks. Un site a cărui notorietate a început să crească în 2010, după publicarea unei înregistrări video din iulie 2007, de la bordul unui elicopter Apache, cu echipajul acestuia mitraliind ceea ce prin declarațiile oficiale ale Pentagonului ar fi fost un grup de in­sur­­genți din Bagdad, omorând cel puțin 12 civili, printre care și un fotograf al agen­ției de presă Reuters, Namir Noor-Eldeen. Reacția oficialilor armatei americane a avut atunci accente de paranoia, aceștia speculând public că înregistrarea în cauză s-ar fi scurs de fapt pe filieră CIA.

WikiLeaks a fost identificată ca o ame­nin­țare la securitatea națională, iar un do­cument secret al Serviciului de Sigu­ranță Cibernetică al Pentagonului releva în urmă cu câțiva ani un plan detaliat pentru distrugerea „sentimentului de încredere care reprezintă centrul de greutate“ al organizației. Lucru pe care ar fi urmat să-l pună în practică prin „amenințări cu expunere și urmărire penală“, citează The Guardian.

Incidentul de la Bagdad venea la scurt timp după ce armata americană recunoscuse că forțele sale speciale din Irak au încercat să mușamalizeze – prin scoaterea gloanțelor din cadavre – uciderea a trei femei în timpul unui raid.

CRONICI DE RĂZBOI. În săptămânile care au urmat, platforma a publicat două dintre cele mai mari scurgeri de informații militare clasificate din istoria SUA – jurnalele afgane și irakiene de război. „Vorbim de cinci ori mai mulți morți în Irak, o adevărată baie de sânge, în comparație cu Afganistanul“, spunea atunci Assange despre documentele obținute de Wiki­Leaks. Acestea dezvăluiau, printre altele, că forțele americane au ținut un bilanț al morților și răniților în rândul civililor irakieni, cu toate că negaseră public acest lucru.

Documentele în cauză acoperă intervalul 1 ianuarie 2004 – 31 decembrie 2009 și certifică moartea a 109.032 de persoane în Irak, dintre care peste 60% – 66.081 de persoane – au fost civile. Potrivit acelo­rași surse, armata americană nu ar fi anchetat sute de cazuri de violențe, tortură, viol și crimă comise de polițiștii și militarii irakieni.

S-a speculat atunci că Assange ar putea fi acuzat de spionaj, chiar dacă niciuna dintre legile SUA nu consideră o infrac­țiune specifică dezvăluirea de documente guvernamentale clasificate. O primă acu­zație oficială a fost făcută publică de Mi­nis­terul american de Justiție abia pe 12 aprilie 2019 – conspirație în vederea acce­sării neautorizate a unei rețele clasificate de calculatoare a Pentagonului. Rechizitoriul final a venit ca o mare surpriză pentru mulți, iminenta arestare a lui Assange fiind văzută (nu doar) în ultimele luni ca o problemă delicată ce ține de libertatea presei.

De altfel, Assange&Co au susținut de-a lungul timpului că nu fac altceva decât să publice informații furnizate de terțe surse, dar noul rechizitoriu arată că de fapt ar fi conspirat activ pentru a-și ob­ține infor­mațiile prin mijloace ilegale, com­plicând astfel discuția de fundal des­pre oportunitatea publicării informațiilor clasificate, etica hacktivismului și folosirea hacking-ului pentru a obține documente conside­rate de interes public.

„Cred că temerile legate de libertatea presei sunt lipsite de obiect acum. Acuza­țiile care i se aduc în momentul de față sunt strict pentru hacking, adică pentru un tip de comportament aflat în afara ori­cărei definiții rezonabile a jurnalismului“, consideră Susan Hennessey, fost consilier juridic pentru NSA, citată de Wired.

Potrivit rechizitoriului, Assange l-ar fi aju­tat pe caporalul Bradley Manning, ana­list de informații în armata americană, să spargă o parolă cu ajutorul căruia acesta din urmă a avut acces la documentele ajunse în posesia WikiLeaks. Numai că, potrivit unei declarații din 21 decembrie 2017 date sub jurământ de agentul FBI Megan Brown, desecretizată recent de un tribunal districtual din Virginia, oficia­li­tățile americane nu au nicio dovadă sau informație concretă că Assange a și spart într-adevăr parola în cauză. Se știe doar că s-ar fi oferit la un moment dat să-l ajute pe Manning și să dea mai departe pro­blema „băieților noștri“. Nu însă și cu ce rezultate. Dar chiar și așa, explică pentru Mother­board avocatul american Bradley Moss, o acuzație de conspirație nu este condițio­nată și de succesul acțiunii presupuse. „Este suficientă o intenție fățișă de a sprijini o acțiune ilegală. Faptul că aceasta a avut sau nu succes e irelevant“, detaliază Bradley Moss.

UMBRA DISCRETĂ A RUSIEI. Bradley Manning – devenit între timp Chelsea Manning, în urma unei operații de schimbare de sex – a ajuns în arest în mai 2010, sub 22 de capete de acuzare, inclusiv aju­tarea inamicului, acuzație ce i-ar fi putut aduce chiar o condamnare la moarte. Chelsea Manning a fost condamnată la 35 de ani de închisoare în unitatea de ma­xi­mă securitate de la Fort Leveanworth.

A încercat de două ori să se sinucidă, a făcut greva foamei și a fost eliberată după șapte ani de închisoare printr-un decret dat de președintele Barack Obama în ulti­mele sale zile la Casa Albă. A fost arestată din nou și închisă în martie 2019, pentru că a refuzat să depună mărturie în fața unui mare juriu într-o anchetă ce vizează WikiLeaks.

Manning a explicat că refuză să răs­pundă la întrebări în semn de protest față de caracterul secret al audierilor, adău­gând că a dezvăluit deja în fața Curții Marțiale tot ceea ce știe despre acest su­biect.

Oficialitățile americane au susținut în mod public că dezvăluirile făcute de Manning și Assange ar fi provocat daune greu de cuantificat securității naționale, însă un raport al unei echipe de lucru a Ministerului Apărării, însărcinată cu evaluarea efectelor acestora, constată că impactul a fost mai degrabă limitat.

Despre siguranță națională, spionaj și con­fidențialitatea datelor s-a mai vorbit și în cazul „Hillary Leaks“, de la mijlocul lui 2016, când peste 19.000 de e-mailuri provenite de la șapte figuri de top ale Comite­tului Național Democrat (DNC), care con­ți­neau inclusiv adrese, numere de telefon, numere de securitate socială sau date ban­care ale donatorilor partidului, au fost publicate de WikiLeaks după învestirea lui Hillary Clinton în postura de candidat la președinția SUA.

Mesajele au fost sustrase din contul de e-mail al directorului de comunicare al DNC, Luis Miranda, iar democrații au acuzat Rusia ca s-ar afla în spatele piratării e-mailurilor, pentru a-l favoriza pe candidatul republican Donald Trump. Moscova a infirmat imediat orice implicare și a cerut să nu mai fie asociată campaniei electorale din SUA.

La scurt timp, responsabilitatea atacului a fost asumată de un hacker autode­clarat român, Guccifer 2.0, care a negat orice legătură cu serviciile ruse de spionaj. „Nu îmi place Rusia și nici politica sa ex­ternă. Urăsc să fiu asociat cu Rusia“, de­clara el într-o discuție pe chat cu Mo­ther­board. Când reporterii i-au cerut să ex­­­plice în limba română cum a spart mai­­lul lui Miranda, a răspuns că nu vrea să își piardă timpul făcând asta. A trimis totuși câteva propoziții scurte în limba română, despre care vorbitori nativi con­sultați de realizatorii interviului au spus că erau pline de greșeli și păreau mai de­grabă tra­duceri cu un program gen Google Translate.

Ulterior, s-au descoperit dovezi informatice care făceau legătura între Guccifer 2.0 și serviciul de informații al armatei ruse (GRU). Întrebat în repetate rânduri dacă e-mailurile au ajuns la WikiLeaks pe filieră rusă, Assange a negat categoric de fie­care dată.

Asocierea Assange-Wiki­Leaks-Rusia nu e însă nouă și rămâne un cartof fierbinte. După arestarea acestuia, Maria Zaharova, director al Departamentului de presă al Ministerului rus de Externe, declara că modul în care Assange a fost tratat „lasă deplin impresia unui dispreț deschis și grosolan față de demnitatea umană a celui arestat“, Moscova exprimându-și astfel speranța că „toate drepturile sale vor fi respectate“.

În cazul unei extrădări urmate de o con­damnare în SUA, Assange ar putea primi o pedeapsă de cel mult cinci ani de închisoare. Dar (cei mai) mulți înclină să creadă că nu va mai scăpa atât de ușor.

Acuzați și acuzatori

Dacă nu va fi extrădat în Statele Unite, Assange ar urma să fie judecat în Marea Britanie pentru încălcarea termenilor eli­berării condiționate în dosarul celor două pre­supuse agresiuni sexuale și riscă o condamnare de cel mult un an de închisoare.

• ORICE, DAR NU SUA. Peste 70 de parlamentari britanici au semnat o scrisoare des­chisă prin care solicită ca, în cazul în care autoritățile de la Stockholm vor solicita acest lucru, extrădarea lui Assange în Suedia să fie considerată prioritară. În mai 2017, procurorii suedezi au anunțat închiderea anchetei ca urmare a azilului acordat de Ecuador. Procu­rorii suedezi spun acum că dosarul ar putea fi redeschis, mai ales că termenul de pre­scri­ere de zece ani pentru infracțiunea de viol nu a fost depășit. „Julian nu a fost nicio­dată îngrijorat să înfrunte justiția britanică sau pe cea suedeză. Preocuparea noastră este și a fost întotdeauna să împiedicăm ca el să fie trimis în SUA“, declara recent Jennifer Robinson, avocata lui Assange.
• LUMEA (NE)SCHIMBATĂ. Chelsea Manning a susținut tot timpul că a trimis documentele secrete către WikiLeaks pentru că ar fi vrut să declanşeze o dezbatere publică în Statele Unite pe tema politicii externe americane și a rolului armatei. După eliberare, și-a cerut scuze pentru că a „afectat Statele Unite“, insistând că a crezut în mod greșit că putea „schimba lumea în mai bine“.
• INAMICII STATULUI. Tot luna trecută, guvernul ecuadorian a anunțat arestarea pe aeroportul din Quito a unui colaborator al WikiLeaks, suedezul Ola Bini, ministrul de interne, Maria Paulo Romo, explicând că „avem dovezi suficiente că el încerca să des­tabilizeze guvernul“. Potrivit ace­leiași surse, Bini „lucra în strânsă legătură“ cu fostul mi­nistru de externe Ricardo Patino, precum și cu „doi hackeri ruși care trăiesc în Ecuador“.
• VREREA LUI HILLARY. „Este clar din acuzare că arestarea sa are legătură cu sprijinul oferit în piratarea unui calculator militar pentru a fura informații de la guvernul Statelor Unite. Trebuie să răspundă pentru ce a făcut, cel puțin pentru ceea ce a fost inculpat“, comenta recent Hillary Clinton.

FOTO: Guliver / Getty Images