„Cuibul”, genul de film care, la prima vedere, pare horor, dar care se dovedește a fi o dramă de familie

Intrat de curând în cinematografele românești, „Cuibul“ este genul acela de film care, la prima vedere, pare horror, dar care se dovedește a fi o dramă de familie cât se poate de profundă. Una în care singurele lucruri de groază sunt rănile sufletești.

„Unul dintre cele mai bune filme ale anului“, cum îl numesc cei de la The Atlantic, „Cuibul“ („The Nest“) este al doilea thriller regizat de canadianul Sean Durkin, după „Martha Marcy May Marlene“, din 2011 (premiat la festivalul de film de la Sundance pentru regie). Cei aproape 10 ani care au trecut de la acel film se pare că i-au fost prielnici lui Durkin, care a reușit să scrie și să regi­zeze o nemai­po­menită dramă de familie în care fiecare mică schimbare emoțio­nală și fiecare resentiment sunt alese cu precizie pentru a conduce spre un conflict profund.

Rory și Allison (Jude Law și Carrie Coon), un cuplu căsătorit, sunt prinși în rutina familiei și cufundați în propriile activități (el este bancher, ea – dresor de cai). Au doi copii, adolescenta Sam (Oona Roche) și puștiul Ben (Charlie Shotwell), iar împreună par familia perfectă.

Asta până când se mută din nordul statului New York la o moșie veche de lângă Londra, unde toate problemele familiei, pe care nu le-ai fi bănuit nici măcar o secundă, ies la suprafață.

APARENȚE. Deși contextul în care este plasată povestea – un conac englezesc plin de camere opulente, scări scârțâi­toare și pasaje secrete – pare cadrul perfect pentru un film de groază, înțelegi că nu este nimic în neregulă cu casa, că aceasta nu e bântuită, că nu există nicio fantomă și că singura problemă este familia, dezintegrată cu mult înainte de a ajunge într-un astfel de loc.

Principalul motiv al disfuncționalității este lăcomia lui Rory, bărbatul care a avut o copilărie nefericită în Regatul Unit și care își convinge acum familia să se mute în țara de origine pentru a o duce mai bine. Dar lucrurile merg din ce în ce mai prost, londonezul sărac care a găsit succes ca agent de bursă în New York nu va reuși să facă mai mulți bani la Londra, datoriile cresc, economiile familiei scad, visurile se estompează.

Filmul seamănă foarte mult, din acest punct de vedere, cu „Nonconformiștii“ („Revolutionary Road“), despre doi soți (Leonardo DiCaprio și Kate Winslet) care se mută într-un orășel de provincie în spe­ranța că o vor duce mai bine, dar care sfârșesc cum nu se poate mai prost.

Suntem în plin boom economic în epoca lui Margaret Thatcher, când Marea Britanie e presărată cu edificii mărețe și moșii prăbușite, iar gustul pentru ascensiune se simte pretutindeni, deci înțelegi pofta lui Roy de a se îmbogăți. Problema este că el nu vede mai departe de apa­rențe, nu-și găsește liniștea dincolo de goana după avuții, nu poate accepta ideea unei vieți lipsite de poleială.

Rory este portretul perfect al bărbatului care vrea cu orice preț să arate că poate, că are, că și-a depășit condiția, dar care a ră­mas același copil suferind, imatur, frustrat, imposibil de mulțumit.

CERTITUDINI. Este evident că Durkin a vrut să exploreze diferențele geografice și culturale dintre cele două țări (el însuși trăind experiența mutării din America în Marea Britanie pe când era copil), că a încercat să evidențieze era comerțului cu mărfuri din anii 1980 care a dus la pier­deri pentru companiile mici și la o frenezie hrănitoare pentru companiile mari, dar, mai mult decât atât, că a fost interesat de dramele pe care schimbările radicale le pot provoca în oameni.

Tot universul lui Allison se destramă de cum trece pragul noii case, echilibrul celor doi copii se strică imediat (deși merg la cele mai bune școli din Londra), sunt lipsiți de prieteni, ba chiar cel mic devine victima bullyingului.

În monstruozitatea de piatră din mediul rural englez, niciunul nu se simte în largul lui. Iar Durkin surprinde asta prin momente de o simplitate incredibilă, prin gesturi și tăceri dureroase. Uneori ai impresia că nu se întâmplă nimic, dar, le­gând micile momente între ele, vezi cât se poate de limpede cum se insta­lează tristețea în viața unui om.

Zoomurile lente, personajele încadrate în uși și holuri imense, privirile dezorientate, spațiile întunecoase te fac să te gân­dești că în orice clipă răul poate pătrunde în cuibul familiei, dar în același timp te fac să înțelegi cât de ușor poate o familie să se dezintegreze. Pentru că, până la urmă, de asta a ales Durkin să situeze povestea într-o atmosferă horror (perfect sugerată de imaginile cineastului Mátyás Erdély – „Fiul lui Saul“): pentru a arăta comportamentul ciudat al copiilor, ruptura dintre soț și soție, declinul unei re­lații care părea perfectă.

Liantul dintre ei este Allison, frumoasă, elegantă și inteligentă, care înțelege an­xie­tatea și nesiguranța copiilor și care încearcă, răbdătoare, să mențină echilibrul familiei. Dar lucrurile se precipită și escaladează în așa fel încât, în fața lor, puterea ei slăbește.

Carrie Coon – care a apărut parcă de nicăieri, odată cu filmele „Cei rămași“ și „Fata dispărută“, ambele din 2014 – face minuni cu rolul ei, oferind atâta consis­tență personajului și jucând atât de bine tristețea prin expresii faciale ce se pră­bușesc încet.

PARADOXURI. Să nu uităm că epoca ani­lor 1980 este una în care femeile își ono­rau soții urmându-i oriunde și oferin­du-le privilegiul de a întreține casa și de a re­zolva probleme. „Nu e treaba ta să-ți faci griji, lasă asta pe seama soțului tău“, îi spune lui Allison mama ei, reflectând atitudini larg răspândite în acea perioadă în care nici chiar divorțul nu era privit cu ochi buni.

Toate acestea sunt sugerate în film, la fel cum este sugerat și faptul că o copi­lă­rie nefericită duce la o viață de adult dis­funcțională. Jude Law (care este și unul dintre producătorii filmului) încapsulează perfect acest tipar, personajul lui fiind un fel de „sumă totală a fiecărui rol major pe care l-a jucat până acum, de la băiatul de aur din «Talentatul Domn Ripley» până la personajul din «Alfie» și Papa Pius al XIII-lea din «Tânărul Pap㻓, cum scriu cei de la RogerEbert.com.

Oricât de devastator ar fi, „Cuibul“ are momente atât de frumoase, încât nu ai cum să nu recunoști lumina specială care încălzește fiecare familie: legătura dintre Allison și calul pe care îl îngrijește, grija pe care copiii o poartă mamei lor, scenele de tandrețe dintre soți.

Iar aceste momente de o simplitate ră­vășitoare sunt exact cele care arată că orice cuib poate rezista atâta timp cât locuitorii lui nu l-au părăsit.