Cui îi este frică de Kirill?

Știrea potrivit căreia Patriarhul Rusiei, Kirill, ar urma să efectueze o vizită în România la finele lui octombrie a inflamat mare parte a presei. Contextul vizitei a devenit secundar, iar ve­chile noastre frici cu privire la detașarea României de Occident și revenirea pe orbita Moscovei, reînviate.

Și de această dată dovedim cât de puțină încredere avem în noi înșine, în consistența sentimentelor noastre pro-occidentale și cât de suspi­cioși suntem unii cu alții. Nu mai avem răbdarea să reflectăm calm. Vizita Întâistătătorului rus a fost dată ca si­gu­ră, deși acordul a fost numai de principiu. La fel a fost ignorat și motivul vizitei care justifică o asemenea prezență – Anul Come­mo­rativ dedicat apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului și al aniversării a zece ani de patriarhat ai Preaferici­tu­lui Daniel.

Nu mai avem timp să con­textualizăm, să conș­tientizăm responsabilitățile care decurg din faptul că Biserica Ortodoxă Ro­mâ­nă este totuși a doua ca mărime din lumea ortodoxă, că poate servi drept liant între lumea ortodoxă rusă și cea greacă, aflate în rivalitate, că există, pur și simplu, și o diplomație ecleziastică, care nu se suprapune întocmai celei statale și care nu poate ignora o realitate de 150 de milioane de fideli, reprezentând jumătate din orto­docșii din întreaga lume.

Întrebări retorice. Poate rămâne indiferentă ortodoxia românească la legitimarea Patriarhiei Moscovei ca interlocutor privilegiat al Vaticanului în creștină­ta­tea orientală? Poate trece cu vederea întâlnirea de pe aeroportul de la Havana din 12 fe­bruarie, anul trecut, dintre Patriarul Kirill și Papa Francisc? Dar lunga vizită de cinci zile la Moscova a cardinalului Piero Parolin, secretarul de stat al Vaticanului, practic primul ministru, timp în care, alături de Kirill, i-a întâlnit și pe președintele Vladimir Putin și a susținut o con­ferință de presă co­mu­nă cu ministrul Afacerilor Externe Serghei Lavrov? Dar absența Bisericii Ortodoxe Ruse de la sinodul panortodox din Creta, din 16-27 iunie 2016, poate lăsa indife­rentă a doua biserică a lumii ortodoxe? Oare o întâlnire a Preafericitului Daniel cu Întâistătătorul ortodoxiei ruse înseamnă abando­narea Mitropoliei Basarabiei și o ieșire a Româ­niei din spațiul euroatlantic, o îndepărtare a noastră de la aspirațiile de a ne integra tot mai mult în spa­țiul cultural şi strategic occidental?

Da, Biserica Ortodoxă Rusă este o instituție a imperiului renăscut, un vector de influență în vecină­tatea apropiată a Federației Ruse. Da, din timpurile sovietice legăturile ortodoxiei ruse cu creștinătatea din Orientul Apropiat și Mijlociu au fost sprijinite și folosite de Moscova. Este de notorietate că Michel Aflak, fondatorul partidului Baas din Siria, era creș­tin ortodox, la fel unele personaje-cheie din esta­blishment-ul irakian al lui Saddam Hussein și cel pa­lestinian.

În urma intervenției militare ruse în Siria există o adevărată axă Moscova-Damasc în lumea ortodoxiei care înseamnă susținere financiară și apro­piere doctrinară. Această axă, sprijinită din plin de statul rus, are, dincolo de valențele sale de vector de influență în establishment-ul și societatea siriană, și funcția de confortare a Patriarhiei Ortodoxe Ruse ca centru principal al lumii ortodoxe în rivalitatea seculară dintre Constantinopol și Mos­cova. Astăzi, Constantinopolul și-a pierdut forța misio­na­ră în detrimentul Moscovei care trimite mi­sio­nari ortodocși în Alaska, China, Japonia și toată Asia și chiar în America Latină.

Tocmai pe aceste considerente, Vaticanul, cu o diplomație realistă, revigorată de tandemul Parolin–Gallagher, a făcut din Patriarhia Moscovei un interlocutor privilegiat. Piero Parolin, secretarul de stat al Vaticanului, fost nunțiu/ambasador în Vietnam și în Venezuela, a fost coleg de academie diplomatică cu Monseniorul Paul Richard Gallagher, șeful diplomației vaticane (ca un element de culoare, Parolin îi corecta lui Gallagher în studenţie textele în italiană).

La încredințarea „portofoliului afacerilor externe“, Papa Francisc i-a cerut britanicului Gallagher „o diplomație creativă și o cultură a dialogului“. Să spunem oare că acestea sunt obligatorii mai ales când ai un contencios?

Momentul ratat. Să spunem oare că și aici ortodoxia română a pier­dut terenul de interlocutor important al Sfântului Scaun în lumea creștină orien­tală, statut dobândit în urma primei vizite a unui Pontif pe un pă­mânt majoritar ortodox (vizita Papei Ioan Paul al II-lea la București, în 1999)? Ar fi de dorit ca vizita Papei Francisc la București, pro­babil în mai 2019, să fie valorificată şi în contextul Preșe­dinției României a Consiliului Uniunii Europene, poate chiar la reuniunea la nivel înalt pe tema viitorului UE solicitată de Jean-Claude Juncker la Sibiu. Însă felul  în care reacţio­năm la orice iniţia­tivă de politică externă care vizează Estul (chiar dacă există pericolul real, în acest caz, al instru­men­tării acesteia în contextul unor acțiuni precum referendumul pentru familie), nu înseamnă vigi­lenţă, ci condamnare la izolare.