Auzisem de Nassim Nicolas Taleb, dar citisem prea puțin – spre nimic – din scrierile lui. Eseistul și filosoful cu origini orientale a devenit celebru după publicarea în aprilie 2007 a volumului „Lebăda neagră“. Cartea analizează impactul pe care îl au evenimentele excepționale, care – evident – sunt greu sau chiar imposibil de prevăzut. După aproape un an și jumătate de la publicarea acesteia izbucnea criza financiară. Din acel moment, Taleb a devenit un fel de profet al crizelor financiare.
În octombrie, în timp ce îl intervievam pe unul dintre cei mai bogați români din SUA, George Haber, pentru un cover story publicat în această revistă, milionarul orădean îmi mărturisea că Nassim Taleb este unul dintre gânditorii săi preferați. Și-a argumentat preferința pentru autorul „Lebedei negre“ cu titlul unui articol publicat pe Medium.com: „The Intellectual Yet Idiot“ („Intelectual totuși idiot“). De atunci am început să-i citesc articolele și îi mulțumesc lui George în gând, de fiecare dată când apare un text nou.
Taleb promovează acum capitole din următoarea sa carte din seria „Incerto“ din care face parte și bestseller-ul amintit anterior. Este vorba despre „Skin in the Game“ („Cu pielea la saramură“). Pe scurt, cartea evidențiază virtuțile cunoașterii prin contactul nemijlocit cu realitatea, mult mai folositoare decât învățământul academic abstract. Chiar în timp ce documentam cover story-ul din numărul curent al revistei despre misteriosul acționar principal al RCS&RDS, am dat peste un articol care se potrivea de minune cu textul nostru.
FIUL PĂMÂNTULUI. Autorul vorbește despre Anteu, fiul lui Poseidon și al Geei, un personaj violent cu o preocupare revoltătoare: provoacă la trântă trecătorii care îi ies în cale și îi zdrobește fără milă. Secretul lui Anteu este că își extrage forța din contactul nemijlocit cu Pământul (Geea) care este chiar mama sa. Desprins de solul protector, Anteu poate fi înfrânt relativ ușor. Este o metaforă pentru liderii politici care iau decizii fără să aibă contact cu lumea reală.
La polul opus, Zoltán Teszári, fondatorul celui mai mare grup românesc din telecom – personajul principal al poveștii noastre –, este un antreprenor legat trup și suflet de businessul său. Cu alte cuvinte, el este un exemplu perfect pentru cei care își pun pielea la saramură, ca să menținem terminologia autorului.
Un alt text – „Chirurgii nu ar trebui să arate a chirurgi“ – dezvăluie metoda prin care îi deosebește pe neaveniți de profesioniștii adevărați. Taleb spune că, dacă are de ales între un chirurg elegant cu mâini fine și un altul cu înfățișarea unui măcelar, îl va prefera pe al doilea. Motivul e simplu: cei care joacă rolul profesiei lor sunt preocupați mai ales de menținerea aparențelor, și mai puțin de contactul (de multe ori dur) cu realitatea. Prin aceasta, explică de ce directorii generali au înfățișare de actori, iar antreprenorii arată ca niște oameni obișnuiți.
Dacă, în materie de aparențe vestimentare, publicul poate fi prostit, atunci când vine vorba de a stima statul sau averea cuiva, există un senzor colectiv care deosebește impostorul de merituos. Taleb spune că, în general, oamenii acceptă inferioritatea față de un star rock precum Bob Dylan, care și-a câștigat banii și prestigiul punându-și pielea la saramură, însă încearcă un sentiment de frustrare față de politicienii milionari.
În aceeași logică, spune Taleb, este surprinzător cum, în bogata Elveție, o treime din populație a votat în favoarea unei legi menite să plafoneze salariile managerilor. Explicația? „Oamenii îi disprețuiesc pe cei care câștigă o avere din salariu sau, mai bine spus, pe salariații care câștigă mai mulți bani.“
FĂRĂ CONTROL. Marea problemă a celor care se îmbogățesc – și putem specula că e vorba mai ales de cei din a doua categorie – este că pierd întru totul legătura cu concretul. Taleb rememorează cum a plecat flămând după un prânz la un restaurant pretențios unde a fost invitat de un apropiat cu dare de mână. În locul mâncărurilor fără gust ar fi preferat de o mie de ori o pizza sau un hamburger de 20 de ori mai ieftin. În acest caz, morala este că bogații pierd controlul propriilor preferințe și se lasă pe mâna vânzătorilor care marketează produse inutile. În limbaj brutal, bogăția (uneori) tâmpește.
A fi bogat poate deveni un sport periculos, având în vedere că hoții nu „vizitează“ case modeste și sunt șanse mai mari ca otrava să fie băută dintr-o cupă aurită decât dintr-una obișnuită. Vorba romanilor, „venenum in auro bibitur“.
TONUL FACE MUZICA. Cartea va aduce o perspectivă proaspătă asupra principiilor de management și – e de așteptat – ar putea restrânge categoria „intelectuali totuși idioți“. Până la urmă, sunt lucruri cunoscute, dar paralelele mitologice și stilul direct aduc sarea și piperul. Poftă bună!
