Iarăşi vin sărbătorile de iarnă şi iarăşi am senzaţia că suntem presaţi să ne măsurăm viaţa cu răstimpurile dintre o perioadă de oferte şi alta: a fost Halloween, a fost Black Friday, acum vine Crăciunul de mână cu Anul Nou, pe urmă Dragobetele, pe urmă Sfântul Valentin, pe urmă Paştile, pe urmă… pe urmă se găseşte întotdeauna ceva. Cumpărători să fie, că sărbători sunt destule – şi dacă nu sunt, nicio problemă: inventăm, împrumutăm, reciclăm. Acum, interesant este că la marile sărbători creştine (vorbesc în primul rând de Crăciun şi Paşti), eroul principal – ştiţi despre cine-i vorba – se estompează până la dispariţie, acoperit de Moşi, de reni şi de iepuraşi.
În loc de Iisus. Mă bate gândul că asta se întâmplă nu atât din cauza corectitudinii politice, care nu chinuie chiar atât de tare societatea românească, ci din cauză că Iisus Hristos nu este bun, domnule, de reclamă: nu prea poţi să-L arăţi sugând acadele sau îmbrăcat cu pamperşi în ieslea de la Betleem (ori, cu atât mai mult, înviind din mormânt cu un zâmbet larg şi, să zicem, cu o cană de cafea aburindă în mână). Pe când Moşii, renii şi iepuraşii cei simpatici suferă variile siluiri şi manipulaţiuni comerciale fără a atinge conştiinţa cuiva în mod neplăcut.
Logica e uşor de înţeles: în locul unui personaj care se pretinde Dumnezeu, zice că e atotputernic şi anunţă că îi va judeca pe toţi după faptele lor, e mult mai confortabil Moşul/Santa cel fără complicaţii, care vine doar o dată pe an şi, atunci, ca să ne ungă la suflet aducând jucării şi dulciuri cu sacul, nu trage la răspundere pe nimeni (textele de genul „dacă nu eşti cuminte, Moşul nu-ţi mai aduce jucării“ nu se mai bucură de credibilitate nici la copiii mici, care au aflat între timp că Moşul a studiat psihologie şi nu va face nimic care să-i traumatizeze) şi, în general, nu prezintă vreun risc.
Iepuraşul prezintă aceleaşi avantaje evidente, având şi plusul de a fi animăluţ – copiii (şi nu numai) se topesc după el.
Şi uite-aşa, sărbătorile creştine esenţiale au intrat slugi la domnul Comerţ (sau, mai exact, comerţul a luat în robie sărbătorile). Nu-i nimic, e bine şi slugă: pierderile de la rubrica „solemnitate şi profunzime“ se compensează cu prisosinţă (aşa zice stăpânul, care e om serios şi are o grămadă de bani) prin câştigurile de la rubrica „fun and profit“. Wooow! Cool!
Cola noastră cea de toate zilele. „Fariseule“, o să spuneţi, „ce tot cârteşti, ţie nu-ţi convine, mă, când sunt oferte de sărbători?“ Îmi convine, nu zic ba, dar nu îmi place când, cu gândul doar la bani şi la consum, ajungem la mentalitatea din bancul cu CEO-ul de la Coca Cola, care, disperat să mai crească vânzările, se duce în audienţă la Papa: „Sfinte Părinte, uite, plătim patru milioane de dolari, dar când spuneţi la «Tatăl nostru» «pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi», adăugaţi: «şi-o Coca Cola». Vă rog, gândiţi-vă ce rentabil e, pentru o treabă atât de simplă şi care nici nu vă ia mult timp!“ Papa, indignat, nu stă la discuţii, ci îl dă imediat afară – şi CEO-ul nostru, îndreptându-se spre ieşire, se întreba abătut şi nedumerit: „Da’ ăla cu pâinea cât o fi dat?“
Dincolo de consumul (mai mult sau mai puţin excesiv) la care suntem provocaţi, cred că foarte mulţi încă ştiu – simt – că tocmai Crăciunul şi Paştile sunt momentele anului cu atmosfera cea mai aparte, când se adună familia, când chiar poţi să mai uiţi de griji, să te linişteşti, să comunici mai mult cu ai tăi.
Şi, până la urma urmei, rostul de drept al sărbătorilor, aşa cum a fost conceput el atunci când au fost instituite, este cel de a ne da, în mijlocul agitaţiei, alergăturii şi treburilor interminabile, un moment de repaus, când putem reflecta mai mult asupra rosturilor noastre mai adânci, care merg dincolo de distracţii, mâncat, băut şi cumpărături la preţ scăzut.
Când cortina va cădea. Cu o mie şi ceva de ani înaintea lui Shakespeare, dar în cu totul altă cheie, Sfântul Ioan Gură de Aur compara viaţa omului cu o piesă de teatru: „Câtă vreme privitorii şed desfătându-se, măştile rămân pe chipuri; după ce vine seara, însă, şi spectacolul se încheie şi toată lumea pleacă, măştile sunt aruncate şi cel ce înăuntru era împărat se află afară om de rând, cel ce era înăuntru slobod se află afară rob – şi s-a lăsat seara, s-a terminat piesa de teatru, s-a arătat adevărul. Aşa e şi în privinţa vieţii şi a morţii: cele de acum sunt teatru, lucrurile omeneşti sunt actorie – iar când se va termina piesa de teatru, când se vor arunca măştile, atunci se vor arăta şi adevăratul bogat, şi adevăratul sărac“.
Ce bine se potriveşte, din această perspectivă, remarca maestrului Florin Zamfirescu: „Nu tu lucrezi rolul, ci rolul te lucrează pe tine“… Şi atunci, eu vă propun să reflectaţi: lucrăm ori… suntem lucraţi? Sapienti sat.
