Criza regimului de la Teheran  

Niciodată de la instaurarea sa în ianuarie 1979, regimul ayatollahilor nu a mai traversat o criză de o asemenea amploare, fiind în defensivă pe toate planurile. Teheranul a fost forțat să adopte această postură după ce forțele sale antiaeriene au doborât din greșeală, pe 8 ianuarie, un avion civil aparți­nând companiei Ukrainian Airlines, făcând 176 de morți. Aceste victime nevinovate se adaugă celor 290, pierite în urma unui incident similar, petrecut pe 3 iulie 1988, când un avion al companiei Iran Air a fost doborât de o rachetă trasă de pe crucișă­to­rul american USS Vincennes, tot în contextul unor tensiuni militare între cele două țări.

Situația de acum a Teheranului este însă mai proastă decât atunci și chiar decât în vremea lungului război cu Irakul (1981-1988). La acea vreme, pentru men­ți­nerea echilibrului regional, atât Statele Unite, cât și Israelul și țările comuniste au furnizat „pe sub mână“ Republicii Islamice armament și piese de schimb. Atunci, regimul se putea baza pe unitatea națională. Astăzi este mult mai dificil, iar viitorul regimului ayatollahilor capătă o tușă de incertitudine tot mai accentuată. Care sunt elementele ce m-au îndreptat spre o asemenea concluzie?

În primul rând, incidentul din 8 ianuarie în care au pierit și 82 de iranieni anulează în mare parte spiritul unității naționale trezit de asasinarea de către SUA a generalului Qasem Soleimani. Cultul martirilor reprezenta în mod tradițional cel mai important instrument din panoplia propagandei regimului de la Teheran. Acum nu mai poate

fi utilizat, după cum și teza inamicului extern începe să își atingă limitele. Este și motivul pentru care manifestațiilor de protest la adresa regimului, prilejuite de comemorarea pasagerilor zborului Ukrainian Airlines, li s-a opus un aparat represiv redus la minimum.

Fragilitatea „frontului intern“. Interpela­rea ambasadorului britanic pentru participarea la unul dintre aceste evenimente a re­prezentat o linie roșie pe care autoritățile de la Teheran nu o puteau trece cu vederea, însă acest lucru trădează și faptul că ele sunt conștiente de fragilitatea „frontului intern“. A nu se uita că Iranul este o țară care a alungat un regim, cel al șahului, tot în urma unor proteste masive, și există un ferment revoluționar în societatea iraniană, care de mai bine de 20 de ani răbufnește periodic și din ce în ce mai puternic.

Jumătate din populația de 83,5 milioane de locuitori a țării se află fie sub pragul sărăciei, fie într-o stare de sărăcie. Noile sancțiuni americane au înăsprit această situație, dar mai ales au spulberat marile speranțe ale societății iraniene în des­chiderea și ameliorarea condițiilor economico-sociale care ar fi venit în urma implementării acor­dului de la Viena pe tema controlului interna­țio­nal al programului nuclear.

Perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare, întrucât însăși China, unul dintre susținătorii Teheranului, și-a redus semnificativ importurile de petrol. Corupția și clientelismul au discreditat pu­ternic regimul ayatollahilor în ochii opiniei publice, însă, pe fondul eșecului normalizării atât de aștep­tate a relațiilor cu Occidentul, și moderații de la

Teheran, în frunte cu președintele Hassan Rohani, sunt puternic discreditați. Acest lucru ne face să ne întrebăm ce fel de regim ar putea reprezenta alternativa în cazul în care „frontul intern“ ar ceda.

Paralizat pe plan regional. Nefericitul eve­niment din 8 ianuarie paralizează, cel puțin pentru moment, capacitatea de inițiativă a Iranului și pe plan regional, elementele sale din Siria, Liban, Irak și Yemen fiind obligate, cel puțin pentru moment, la defensivă și expectativă. Riscul nu este al unui război din partea Statelor Unite ale Americii. Nu, preșe­dintele Donald Trump nu este nicidecum adeptul unor operațiuni militare de amploare, de genul celei din 1990 din Irak și cu atât mai puțin a celei din 2003. Însă pericolul unor lovituri aeriene americane care să provoace distrugeri infrastructurilor și unor locații strategice iraniene este cât se poate de real, iar Teheranul nu este în situația de a des­curaja. Nu își permite nici costurile unor poten­țiale distrugeri, iar militar nu are capacitatea de a se apăra.

În mod paradoxal, fragilitatea Iranului și riscul ca acesta să se transforme într-un al doilea Irak, aruncând astfel întreaga regiune într-un adevărat haos, reprezintă singurul element de descurajare a regimului de la Teheran. Spre deosebire de Irak, aici pericolul proliferării nucleare este real. Capacitatea de rezistență a regimului de la Teheran va fi dată de felul în care acesta va ști să deschidă punți de dialog cu Washingtonul și să facă concesii.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.