În timpul celor 40 de ani de pribegie prin deșert, evreii au avut un moment de cumpănă, când au văzut că Moise, călăuzitorul lor, întârzia să se întoarcă de pe munte. În lipsa liderului, le-a trecut prin minte să clădească un idol care să le redea sensul. Au topit toți cerceii din urechile femeilor și au făcut din aurul astfel obținut un vițel la care au început să se închine, spre mânia Domnului. Idolatria avea să fie strict interzisă de cea de-a doua poruncă din cele zece, scrise de mâna lui Dumnezeu: „Să nu-ți faci chip cioplit“.
Trei milenii și jumătate mai târziu, mânia dumnezeiască născută din episodul biblic al „Vițelului de aur“ pare, evident, și mai greu de înțeles într-un peisaj invadat de idoli: de la starurile de cinema până la campionii din sport, în jurul cărora admiratorii se organizează în cluburi de fani (sau fanatici). Nu în ultimul rând, mediul de afaceri furnizează idoli de talie planetară.
Idolii sunt confortabili, ne dau sens, ne dau liniște în viața de zi cu zi, ne fac doar bine. Unde este păcatul?! Într-un interviu pentru numărul curent al NewMoney, George Haber (un antreprenor cu origini românești, maghiare și evreiești, stabilit în Statele Unite în anii ’80) povestește că Hollywood-ul s-a mutat în Silicon Valley. Orice (foarte) tânăr antreprenor care pune bazele unui start-up este proiectat de media americană drept viitorul Mark Zuckerberg. În aceeași logică, orice companie la început de drum este un viitor unicorn (un start-up a cărui valoare atinge un miliard de dolari).
VIȚEII DE AUR. Inflației de personaje mesianice din mediul de business american i se opune o acută criză de idoli în România. Altfel spus, capitalismului românesc îi lipsesc „vițeii de aur“. Aici există cel puțin două posibilități: ori noi, presa, nu suntem suficient de buni să-i descoperim, ori, pur și simplu, superstarurile viitorului nu există.
Aici ați putea obiecta: personaje precum Dragoș Pavăl, șeful Dedeman, cea mai mare companie antreprenorială de la noi, sau Florin Talpeș, șeful Bitdefender, cel mai cunoscut brand românesc din lume, sunt două figuri inspiraționale foarte puternice. Și, dacă ar fi să continue, lista i-ar mai include pe Mihai Marcu (MedLife), Dragoș Petrescu (City Grill), Felix Pătrașcanu (Fan Courier), Dan Șucu (Mobexpert) și alte nume (nu foarte multe) respectabile ale antreprenoriatului românesc. De precizat că lista de mai sus nu este semnificativ mai extinsă, iar la întrebarea „cine este viitorul Florin Talpeș?“ e greu de dat un răspuns.
Această criză are, evident, cauze multiple. Cel mai ușor ar fi să dăm vina pe multinaționale, care au mușcat tot mai mult din felia capitalului românesc. În ultimii ani, am asistat la dezvoltarea unei retorici (este prezentă și în actuala campanie electorală) potrivit căreia campania anticorupție a DNA a măcinat capitalul românesc și, drept consecință, companiile străine au doar de câștigat. Potrivit unui calcul al Ziarului Financiar, cele mai mari o sută de companii antreprenoriale românești au avut vânzări cât primele cinci multinaționale.
EXPLICAȚII. Alți vinovați de serviciu ar putea fi bancherii care nu au suficientă pricepere sau, după caz, curaj să dea un impuls capitalului autohton. Volumul de credite noi pentru companii e cu o treime mai mic decât nivelul de dinainte de criză. Nici bursa nu se simte prea bine după eșecul listării Adeplast, ultima companie antreprenorială care s-a aventurat pe piața de capital. De cealaltă parte a baricadei, băncile spun că nu au proiecte viabile pentru a fi finanțate, iar Bursa de Valori București face gesturi disperate să-și crească lichiditatea prin premii acordate investitorilor cu cel mai bun randament.
Dincolo de vinovați, poate că și mediul antreprenorial are lipsurile lui. Capacitatea companiilor locale de a inova este extrem de redusă și, cel mai trist, lucrul e valabil inclusiv pentru industria de software și servicii. Antonio Eram, proprietarul procesatorului de plăți Netopia MobilPay, observa într-unul dintre textele publicate în ediția curentă a NewMoney că România seamănă cu un atelier de tehnologie care furnizează lumii servicii de outsourcing, nu produse proprii.
Păcatul decapitalizării. Nu în ultimul rând, capitaliștii români, atunci când o duceau mai bine, au drenat lichiditățile din businessul de bază către investiții speculative, în speranța unor câștiguri mari, facile. Consecința: și-au decapitalizat companiile, care nu au putut supraviețui marii crize.
Criza idolilor poate fi interpretată și într-o grilă pozitivă, dacă e să forțăm un pic sensul povestirii din Vechiul Testament. În fond, idealul e să trăim într-o lume fără „viței de aur“. În realitate, absența lor lasă un gol pe care omenirea nu a reușit să-l compenseze între timp.
