Pandemia de COVID-19 ne arată o dată în plus limitele Uniunii Europene de a răspunde rapid și eficient situațiilor de criză. Această stare de fapt îi afectează credibilitatea atât în ochii propriilor cetățeni, dar și ai statelor membre. Imaginea dată în exterior are în egală măsură de suferit și lasă spațiu de manevră acelor puteri care urmăresc să își consolideze influența în Uniune. Vina nu aparține atât instituțiilor supranaționale, cât mai ales statelor membre. Comisia Europeană, pentru a lua ca exemplu instituția centrală a dispozitivului supranațional, are atâta putere, câtă i se dă din partea statelor.
De asemenea, instituțiile europene sunt un teren de expansiune al intereselor statelor membre. Este motivul pentru care fiecare caută să obțină funcții-cheie care să fie ocupate de conaționali, să formeze alianțe pentru anumite obiective. Rezultatul este că unele națiuni au o amprentă mai importantă decât altele în definirea obiectivelor europene, unele state membre știu să profite mai bine decât altele de pe urma instrumentelor puse la dispoziție de Uniunea Europeană.
NEÎNCREDERE. Identitățile europene se alătură intereselor specifice ale statelor membre. Bunăoară, virtuoasele state în materie de bună guvernanță din Nord privesc, de obicei, cu neîncredere statele meridionale, pe care le consideră singure responsabile de problemele pe care le au. Așa s-a întâmplat în 2015, când statele din Nord și îndeosebi Germania au fost foarte severe în maniera de a acorda asistență financiară Greciei. Se întâmplă și acum, când Regatul Țărilor de Jos s-a opus ca țările din zona euro cu economii grav afectate de epidemia de coronavirus să poată accesa fără condiții Mecanismul European de Stabilitate – un dispozitiv european
de gestionare a crizelor financiare din zona euro ce pune la dispoziție fonduri pentru statele în dificultate, cu scopul de a limita creșterea dobânzilor pe piețele financiare. Acest unghi trebuie avut în vedere atunci când privim afacerile europene, alături de aspectele idealiste.
Solidaritatea europeană nu a fost automată nici în cazul aspectelor strict sanitare ale crizei provocate de COVID-19, iar atunci când s-a manifestat, timpul de reacție a fost destul de lent. Sigur că există la articolul 222 din Tratatul de la Lisabona o clauză de solidaritate între statele membre, însă aceasta ar fi trebuit să se manifeste automat, cel puțin la nivel bilateral.
DIPLOMAȚIE. Mulți observatori au pus în discuție în aceste zile latura propagandistică a ajutorului umanitar oferit Italiei de China, Rusia și Cuba. Cele trei state au avut o reacție mult mai rapidă față de situația gravă din Italia decât state membre ale Uniunii Europene. Indiferent de situație, indiferent că statele sunt democrații sau regimuri autoritare, toate acțiunile umanitare au o puternică trăsătură de diplomație publică.
În ianuarie 2005, săptămânalul francez L’Express publica un articol intitulat „La diplomatie du tsunami“ (Diplomația tsunamiului) pentru a pune în evidență calculele geopolitice ale ajutorului masiv dat de India țărilor afectate de tsunamiul din 26 decembrie 2004 – Sri Lanka, Indonezia și Maldive. Dau acest exemplu pentru a nu ne mai mira atât când vedem la televizor imaginile cu cele nouă aeronave militare rusești gata să decoleze spre Italia. Ar trebui poate să ne punem întrebarea de ce nu am văzut aceeași mișcare de forțe la state europene care aveau și ele capacitatea de a da o mână de ajutor încercatei Italii. Aceasta este însă numai o latură a chestiunii ajutorului venit din China, Rusia și Cuba.
CONSECINȚE. A doua latură privește consecințele acestei solidarități, fie ea instrumentată. Cât de receptivă va fi Italia, o țară cu pondere semnificativă la nivel european, în momentul în care i se va cere să participe la o poziție comună față de cele trei state extracomunitare. Să mergem tot la o criză dintr-un trecut deloc îndepărtat și să vedem cum îndoielile unor state membre și lipsa de orizont a unora dintre liderii lor (mă gândesc la viziunea strict contabilă a ministrului german al Finanţelor, Wolfgang Schäuble) au făcut ca Beijingul să pună mâna pe portul grec Pireu, o infrastructură strategică a Uniunii Europene. Cine are curiozitatea să citească în aceste zile presa italiană va înțelege riscurile care planează asupra proiectului european în aceste săptămâni și luni.
În sfârșit, nu vreau să închei rândurile de față fără a spune câteva cuvinte și despre ajutorul venit din Cuba, o țară mai săracă în resurse decât România, dar care a reușit performanța de a avea un sistem de sănătate recunoscut la nivel mondial și care excelează în domeniul diplomației medicale. 11% din PIB-ul de 100 de miliarde de dolari era alocat în 2019 sănătății (față de România – 4,8%).
