An de an, The Legatum Prosperity Index – un indicator al prosperității globale finanțat de o firmă de investiții din Dubai – plasează statele nordice pe primele locuri. În 2017, Norvegia era cea mai prosperă țară din lume, iar Finlanda, Suedia și Danemarca ocupau al treilea, al cincilea, respectiv al șaptelea loc. Indicele ține cont de elemente precum calitatea mediului de afaceri, sănătatea, buna guvernare, libertatea personală sau siguranța. De altfel, nu este o noutate că Scandinavia are un model de dezvoltare pe care mulți îl invidiază și încearcă să îl copieze fără succes.
Și atunci care sunt ingredientele acestui succes? Poate că aceasta este întrebarea. O trecere în revistă a celor 11 reguli ale Legii din Jante (denumirea unei localități) – un fel de cod de conduită al populației scandinave formulat de scriitorul cu origini daneze și norvegiene Aksel Sandemose – este o sursă pentru câteva răspunsuri. Enunțate într-un roman publicat în 1933, toate cele 11 legi se axează în jurul unui singur principiu: „să nu te crezi special sau că ești mai bun decât noi“. Privite inițial ca o satiră la adresa societății scandinave, legile au ajuns să fie învățate la școală. „Să nu crezi că ești mai important decât noi“ este o altă regulă care subliniază că accentul trebuie să cadă pe comunitate, nu pe individ. În aceeași logică, nimeni nu este mai important decât întregul.
Mutând discuția într-o zonă apropiată de profilul revistei noastre, modelul de business în țările scandinave, cu precădere în Suedia, este unul centrat în jurul familiei. Spre ilustrare, Familia Wallenberg, una dintre cele mai bogate din această țară, controla la un moment dat o treime din Bursa de la Stockholm, prin participații în conglomerate industriale precum ABB, Atlas Copco, AstraZeneca sau Electrolux.
Paradoxal. Dacă o concluzie intermediară și poate pripită ne arată că putem crea o relație de cauzalitate între forța comunității și prosperitatea economică, înseamnă că, mai în glumă, mai în serios, am găsit soluția tuturor problemelor mioritice. La noi, comunitatea și-a pierdut substanța de la jumătatea secolului trecut. Paradoxal, nenorocirea s-a petrecut într-o orânduire numită comunism. Metehnele dobândite în acea perioadă bântuie din plin societatea românească și se manifestă cu precădere la adulții de peste 45-50 de ani formați înainte de 1989. Lipsa încrederii în aproapele tău (unul din trei români era turnător la Securitate, spune legenda), carențele de comunicare sau lipsa culturii lucrului în echipă sunt doar câteva dintre deficiențele care ne frânează progresul.
Dezrădăcinarea individului din comunitățile rurale prin industrializarea forțată și obstrucționarea educației religioase sunt cauzele care au stat la baza acestei stări de fapt. În anii de după Revoluție, a venit rândul capitalismului în variantă est-europeană să erodeze parcă și mai mult temelia comunității. Cultivarea succesului individual cu orice preț și disoluția oricărui sistem de valori sau de reguli au înrăutățit situația. Dar oare principiul muschetarilor „unul pentru toți, toți pentru unul“ a existat cu adevărat vreodată în spațiul actual românesc? Mitul mioritic ne conduce spre o variantă de răspuns total descurajantă.
Ieșit din vocabular. Obștea (apropo, cuvântul a dispărut cu totul din limbaj) a avut prea puține perioade propice de dezvoltare. Fără pretenții didactice, unul dintre sensurile mai puțin cunoscute ale acestui cuvânt uitat este și acela de mănăstire. Or, mănăstirea înseamnă un set de reguli – până la cel mai mic detaliu – pe care toți membrii comunității sunt obligați să le respecte cu strictețe. Bunăstarea organizației este cu mult mai presus decât confortul individual este regula numărul unu a mănăstirilor de pe Muntele Athos. (Nu și a lăcașelor de cult din nordul Moldovei, spun criticii din interiorul Bisericii Ortodoxe Române, care și-ar dori o amprentă mult mai vizibilă a Sfântului Munte pe plaiurile noastre.)
La începutul acestui an, NewMoney publica un cover story despre „Mica unire în business“ în care inventariam toate inițiativele de asociere a capitalului românesc. Lista exemplelor în acest sens rămâne extrem de scurtă în continuare. Oricum, istoria fuziunilor între companii românești este extrem de săracă și, pe alocuri, tenebroasă. Situațiile în care doi antreprenori români să-și fi unit companiile, prin schimb de acțiuni, aproape că lipsesc cu desăvârșire. Nici în perioada de criză, când contextul chiar ar fi impus astfel de mutări, lucrurile nu s-au întâmplat așa. Platforma de investiții ROCA, în care, alături de alți investitori, au pus bani frații Pavăl și Dan Șucu, e cel mai puternic exemplu de asociere între români.
Că vom avea vreodată un spirit comunitar comparabil cu cel din statele nordice rămâne o utopie, dar poate nu acesta ar trebui să ne fie țelul. Apropo, inclusiv acest text este o sfidare a filosofiei de grup, „să nu cumva să crezi că poți să ne înveți ceva“ este a zecea regulă a Legii din Jante.
