Victoria republicanului Donald Trump în Statele Unite, marea putere de care ne leagă un parteneriat aflat la baza politicii noastre externe, a produs îngrijorări cu privire la importanța pe care noul locatar de la Casa Albă o va acorda frontierei orientale a Europei. Vom fi sau nu abandonați?
Luna noiembrie a însemnat un adevarat cataclism pentru observatorii scenei internaționale, iar discursul celor din România sună și mai alarmist.
Surpriza de peste Ocean produsă de Donald Trump a coincis cu alegerea lui Igor Dodon și instalarea durabilă a Republicii Moldova într-o zonă gri, ceea ce a ridicat semne de întrebare pe tema strategiei adoptate de București față de acest spațiu.
În sfârșit, și victoria candidatului socialist la președinția Bulgariei i-a facut pe unii analiști mai vocali să tragă concluzia că „România este înconjurată de o centură roșie“, așa cum era Berlinul de Vest în perioada Războiului Rece.
Nuanțe și luciditate. Poate că lucrurile trebuie privite mai nuanțat și mai puțin apocaliptic. Vestea îmbucurătoare este că România nu se află într-o zonă tampon. Cel puțin nu acum, nu încă. Ea este parte a Uniunii Europene și a Alianței Nord-Atlantice. În plus, în ciuda „enigmei politice Trump“ și a posibilităților de înțelegere ruso-americane în zona Mării Negre, România mai are două importante garanții americane menite să o protejeze: scutul antirachetă de la Deveselu și baza militară de la Kogălniceanu. Aceste lucruri ar trebui să ne facă să privim lumea mai puțin temători, dar mai proactiv și creativ.
Garanțiile de securitate euro-atlantice și prezența în UE sunt argumente suficiente pentru ca România să nu se teamă de culoarea politică de la Sofia, Budapesta sau Chișinău. În definitiv, nici chiar Igor Dodon nu are niciun interes ca cetățenii Republicii Moldova să nu mai poată circula liber în spațiul Uniunii Europene. Nu are niciun interes ca asistența financiară venită din partea organismelor internaționale și a României să fie suspendată. Din aceste motive, în ciuda afinităților sale culturale sau geopolitice, va fi obligat la o politică de echilibru care va însemna, dincolo de îmbunătățirea dialogului cu Moscova, menținerea canalelor cu Uniunea Europeană și cu România. De asemenea, prezența unei puteri de stânga la Sofia nu va însemna ieșirea vecinilor noștri de la sud din NATO și UE și eventual aderarea lor la Uniunea Euro-asiatică, alături de Rusia.
Spiritele lucide de la București ar trebui să înțeleagă faptul că influența rusă de-a lungul istoriei Bulgariei și percepția față de Rusia a vecinilor noștri sunt diferite față de experiențele noastre istorice.
Cât despre presupusa „mare problemă“ începând cu 20 ianuarie 2017 a Administrației Trump, poate că ar trebui să ne gândim că o eventuală încălzire a relațiilor sale cu Moscova nu va duce la denunțarea parteneriatelor cu statele est-europene și la abandonarea unei poziții strategice precum cea a României. În contextul în care Turcia devine un aliat tot mai dificil, prezența americană într-o țară ca România, aflată în apropierea Levantului, capătă o importanță sporită. Că dialogul va deveni poate mai exigent în condițiile neîndeplinirii obligațiilor financiare pe care ni le-am asumat atunci când am intrat în NATO, poate fi chiar benefic.
Diplomație economică. Vom avea de-a face la Casa Albă, după cum declara Barack Obama în prima conferință de presă de după alegeri, cu un „pragmatic“, nu cu un „ideolog“. Poate că, în aceste condiții, establishmentul bucureștean va da dovadă de mai multă seriozitate în privința dotării armatei și atragerii unor investiții americane ceva mai consistente în economia românească. Nu se poate evoca la tot pasul parteneriatul cu Statele Unite, iar acestea să fie abia al doisprezecelea investitor străin în România, după țări precum Cipru, Grecia sau Luxemburg. Dacă se dorește o prezență americană durabilă în România, investițiile ar trebui să fie pe măsură. Acest lucru este valabil și pentru relația cu Republica Moldova.
Și poate că am fi privit acum cu mai multă serenitate jocurile politice de peste Prut, dacă făceam din diplomația economică principalul vector al cooperării noastre. Din păcate, sloganurile populiste și viziunea pe termen scurt au primat. România nu poate privi cu indulgență atotputernicia oligarhilor de peste Prut și transformarea Moldovei într-o mașină de spălat bani a Estului Europei. Criminalitatea organizată de la Chișinău reprezintă principala amenințare la adresa securității naționale a României și a proiectului nostru național. Oligarhii de la Chișinău au reușit să facă ceea ce nu a reușit Rusia țaristă și URSS – cel mai mare exod de românofoni din Republica Moldova.
Privim evoluțiile lumii cu îngrijoare, deoarece știm că suntem fragili, că avem o țară insuficient dezvoltată și o diplomație pe măsură, inclusiv o lipsă de capacitate de a genera idei cu adevărat originale. Doar inversând toate acestea România are o șansă să devină o voce respectată pe scena internațională.
