Colindele se aud şi când lipseşte Hruşcă. Există destui trubaduri gata să-i ţină locul şi să răsfeţe lumea. Asta mai ales în România lui Caragiale şi de după el, unde „Mache“ e mai mult decât o identitate caracterial-parodică. Mache e omniprezent ca partidul pe vremuri: şi la berărie cu Lache, şi pe banca unei echipe de fotbal, unde şi-o face cu mâna lui, şi în dosarele Securităţii.
În ultimul dintre aceste locuri, Mache e un nume de cod provenit dintr-o prescurtare. Mai precis, de la Macedon, fiindcă pe informator aşa îl cheamă pe numele de mirean: Macedon Petrescu. Spre deosebire de celălalt Macedon, Alexandru, Mache al nostru nu lucrează cu sabia, ci cu fraza. Anunţul şi denunţul se înşiră cuminţi sub patriotica-i semnătură. Căci Mache din iubire de ţară toarnă, nu din alte motive. Colindul pe hârtie nu mângâie urechile nimănui, dar ajunge sub ochii cui trebuie. O fi coincidenţă? O fi altceva? Cert este că raporturile dintre Mache şi mănăstirea Secu (varianta cu epoleţi) sunt îmbrăcate în catifea, iar Mache scapă cu bine „şi cu onoarea reperată“ din destule situaţii delicate: o anchetă privind falsificarea examenelor de admitere la Facultatea de Teologie, o urmărire penală pentru luare de mită şi fals intelectual, o obţinere ilegală de fonduri europene, o mărturie mincinoasă etc.
Din fiecare caz Mache iese drept ca lumânarea şi curat ca lacrima. „Vrednic este“, murmură enoriaşii cu admiraţia clipocind în pupile. Însă nu doar vrednic, ci şi hărăzit unei remarcabile cariere scenice.
De câţiva ani încoace, Mache pare un personaj din teatrul lui Alfred Jarry combinat cu un dictator tropical care pendulează între bufonadă şi derivă. Un amestec de Sacha Baron Cohen, Richard Dreyfuss şi Ubu. Există în prestaţia lui un amestec de histrionism, sfidare şi impunitate la care puţini pot ajunge. Cleru-i cler.
Cele cinci hituri. În ultimii doi ani, Mache şi-a mai descoperit două hobby-uri: virusologia şi politica. Cel mai nou album de colinde epidemiologice îl dezvăluie pe Mache în ipostaza unui intim al laboratoarelor de cercetare. Şi un trompetist neobosit al succesului repurtat de credinţă în faţa ştiinţei (ca şi cum cele două s-ar exclude). Urmează o selecţie din hiturile Covid-19 interpretate cu aplomb de Mache, fiindcă, se ştie, cine pândeşte a mai pândit şi cine cântă a mai „cântat“.
Hitul 1: „Dacă este cineva afectat de Covid şi în timpul acela face vaccinul, îi este fatal vaccinul.“ Comunitatea ştiinţifică se holbează apoplectic.
Hitul 2: „Nu acceptaţi să vă vaccinaţi. Sunteţi apăraţi de Constituţia ţării şi de legile europene.“ Comunitatea ştiinţifică cere voie să studieze atent exemplarul.
Hitul 3: „Şi dacă se împărtăşesc o sută de mii de oameni cu aceeaşi linguriţă, nimeni nu se contaminează, chiar dacă s-a împărtăşit unul bolnav.“ Comunitatea ştiinţifică tatonează deschiderea unui magazin cu cămăşi de un anumit tip.
Hitul 4: „Eu dacă prind un preot că foloseşte mai multe linguriţe, nu-l mai las să slujească, fiindcă e semn de necredinţă.“ Comunitatea ştiinţifică ia un panadol şi un emetiral.
Hitul 5: „Medicina nu mai are logică. Nici medicul nu îţi poate tălmăci cât este de precis (vaccinul – n.m.), cât este de folositor, pentru că, dacă producătorii vaccinului nu şi-l asumă, toţi cei care se vaccinează dau o semnătură prin care şi-l asumă, dar şi-l asumă orbeşte, şi-atunci cine ne orbeşte pe noi? Satana ne orbeşte.“ Comunitatea ştiinţifică digeră anevoie enunţul fără logică şi începe să spere că interpretul hiturilor va răguşi ireparabil, până la pierderea vocii. Cleru-i cler.
„Cel mai mare ctitor“. De la virusologie la politică, distanţa e, pentru Mache, la fel de mică precum cea dintre sublim şi ridicol. Sau dintre ridicol şi scandalos. Vădind acribia tipică marilor cercetători, Mache face o incursiune în politica Rusiei şi decide apodictic: „Am spus şi o spun, fără frică, Vladimir Putin este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi la Ierusalim, şi în ţara sa. Putin şi Medvedev sunt ctitori, şi am fost pe urmele lor în excursie, şi m-am minunat câte jertfe au făcut, şi noi îi judecăm ca pe nişte răufăcători.“ De fapt, nu e neapărată nevoie să pleci în excursie pe urmele lui Vladimir Putin ca să-i observi puterea sacrificiului. Faptele lui de vitejie turistică ţin pagina întâi a ziarelor, şi nu de azi, de ieri.
El însuşi excursionist de calibru, Putin şi-a dovedit vocaţia ecologică de câte ori a avut prilejul, extirpând fără ezitare tot ce i s-a părut contra naturii. A naturii lui, se înţelege. Crimeea poate depune mărturie despre taberele de recreere organizate de excursionist pe teritoriul ei, Ucraina aşteaptă să vadă dacă va contribui la dosarul jertfelor. Tot spiritul de sacrificiu şi vocaţia de ctitor, nu altceva, l-au făcut pe Vladimir Putin să comande uciderea adversarilor incomozi din ţară, fie ei ziarişti, oameni de afaceri sau politicieni, de la Anna Politovskaia la Boris Nemţov. De la asasinatul în casa scării la cel de pe stradă, ziua în amiaza mare. Cum să nu lauzi aşa ceva? Cum să nu te laşi extaziat de creştineasca iubire de semeni a marelui excursionist? Şi cum să nu deplângi rateurile de tip Aleksei Navalnîi, semn că, în Rusia de azi, la fel ca în China de pe vremuri, ceaiul şi-a mai pierdut din simbol şi din tărie?
Cleru-i cler.
