Cine își mai amintește de Mircea Maliţa

Mircea Malița a murit. S-a stins la vârsta de 91 de ani în apartamentul său din București, din apro­pierea Arcului de Triumf. S-a stins unul dintre marii oameni ai României, un om complex și unul dintre puținii intelectuali români cu o gândire glo­bală. Matematician, elev al lui Moisil, apropiat al lui Sadoveanu care l-a și împins spre o carieră în statul român, Mircea Malița a fost un om care a creat de la zero, iar obstacolele timpurilor istorice l-au obligat să găsească soluții. Dar toate acestea nu ar fi fost posibile dacă Mircea Malița nu ar fi fost permanent mânat de o dorință, aceea de a-și servi țara, indiferent de context, de rolul care i s-a atribuit, de limitele care i s-au fixat. Această do­rință i-a fost cultivată din copilărie. Unchiul său, primar al Oradei, a refuzat să părăsească orașul după Diktatul de la Viena.

Începuturi americane. Mircea Malița a ajuns fără să vrea în diplomație. În 1955 este trimis să deschidă reprezentanța per­manentă a României la Organizația Națiunilor Unite. Prima corespondență a misiunii diploma­tice a României o redactează în apartamentul său închiriat în New York, la mașina de scris pe care a cum­părat-o de la un magazin specializat, se înscrie la cursuri de drept interna­țional, își perfecțio­nea­ză limba engleză. În metropola americană, tânărul Mircea Malița începe să observe, să învețe și să lege prietenii folositoare pentru exercitarea misiunii sale și pentru România. Îi este ușor întrucât Mircea Malița are ce spune și merită să fie ascultat. Este un tânăr diplomat cu o solidă cultură generală.

În 1962, asigurând prezența României în Consi­liul de Securitate al Națiunilor Unite, ca mem­bru nepermanent, în faimoasa reuniune pe tema crizei rachetelor din Cuba, fără instrucțiuni de la Bucu­rești, își redactează o intervenție în care evită să se alinieze poziției sovietice de a nega prezența unor ogive nucleare în Cuba. „Ambasadorul sovietic Valerian Zorin îmi spusese înainte de reuniune: «Malița, ești singurul socialist din reuniune, trebuie să mă susții! Am mers la reprezentanță, i-am adunat pe toți și i-am întrebat dacă știm sau nu dacă există rachete cu capete nucleare în Cuba». Nu puteam compromite România, crezân­du-i pe cuvânt pe aliații noștri de la Ră­sărit. Totodată eram conștient că trebuie să sus­ținem Cuba. Am căutat apoi, îmi povestea Mircea Malița într-una dintre numeroasele noastre discuții, unde au greșit americanii în criza rachetelor și am găsit: blocada în apele internaționale. În toată in­ter­venția am insistat numai pe acest aspect, singurul care i-a pus în dificultate pe americani, dar nu am susținut poziția sovieticilor că nu ar exista ra­che­te nucleare în Cuba. Peste câteva zile, când au apărut dovezi cu privire la existența rachete­lor, România putea fi cu capul sus. Uneori, ambasadorul sovietic mă ame­nința că, la întoarcerea în țară, voi fi exclus din partid“.

Multă votcă. L-am întrebat pe Mircea Malița, cum de totuși era respectat de ruși. „Nu i-am jignit niciodată“. „La un moment dat, fiind trimis la Moscova, am fost invitat la o masă unde mi-au dat să beau multă votcă, sperând să vadă care îmi sunt adevă­ratele sentimente față de ei. Am băut cot la cot, dar le-am repetat până la refuz că nu putem vorbi de literatură universală fără litera­tură rusă. A doua zi, rușii m-au dus la casa lui Tolstoi“.

Dar să revenim la prima experiență diplomatică a lui Mircea Malița, definitorie pentru întreaga sa activitate de diplomat. La New York, tânărul diplomat Mircea Malița nu ocolește diaspora româ­nească. Unul dintre românii stabiliți peste Ocean îi face cadou pentru a-și ocupa timpul cu ocazia unui zbor spre București o carte de studii prospective sau de viitorologie, cartea semnată de Herman Kahn și Anthony J. Wiener despre cum va arăta lumea în anul 2000. Acest lucru îi dă impulsul de a scrie Cronica Anului 2000, o perspectivă românească asupra viitorului, o lucrare de pio­nierat în lumea țărilor socialiste, tradusă rapid în rusă, ceho-slovacă, poloneză, maghiară. În 1972, Mircea Malița organizează la București al treilea congres mondial al științelor viitorului, cu participarea unor nume mari precum Alvin Toffler. Este invitat și devine primul român membru al Clubului de la Roma, unul dintre autorii faimosului raport „No Limits to Learning“. Mircea Malița a fost omul care a avut ideea și a purtat negocierile care au adus României președinția Adunării Generale ONU (1967-1968) și cel care a avut ideea, accep­tată de Ion Gheorghe Maurer, obținerii statutului de țară în curs de dezvoltare. Acest ultim lucru a adus prima asistență financiară internațională prin care s-au realizat o serie de obiective precum  achiziționarea primului computer la Politehnica București sau dotarea Institutului Național de Meteorologie cu aparatură modernă.

Ar fi util un curs despre Mircea Malița pentru tinerii și mai puțin tinerii diplomați români, dar și pentru cei care decid politica externă a țării noastre.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.