Cinci mituri despre FMI

Alexandra Pele 04/10/2017 | 12:09 Financiar
Cinci mituri despre FMI

Acest articol apare în numărul 24 (25 septembrie – 8 octombrie) al revistei NewMoney

Pus adesea la zidul infamiei ca un factor perturbator care intervine cu bocancii în problemele interne ale economiei ro­mâ­nești, Fondul Monetar Internațional nu are o agendă pe atât de obscură pe cât o fac să pară adepții teoriilor conspi­ra­ției. Dar asta nu înseamnă că logica lor nu pornește de la o realitate concretă.

Începutul relațiilor dintre România și FMI, o instituție emblematică a capitalismului occidental, s-a produs în plin comunism. La începutul anilor ’70, Nicolae Ceaușescu și-a dat seama că are nevoie de valută pen­tru a-și finanța planuri ambițioase de extindere a producției industriale. România avea nevoie de valută „forte“, pe care să o poată fo­losi în relațiile comerciale cu statele din Vest.

Decizia de atunci, de a adera la FMI, a fost privită cu mult scepticism. La fel ca toate statele din spatele „Corti­nei de Fier“, România făcea parte din Con­siliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER), organizație înființată de URSS ca răspuns la „Piața Comună“, organism ce avea să de­vină decenii mai târziu Uniunea Euro­peană. Pentru că băncile CAER-ului nu au putut finanța ambițiile dictatorului român, România a devenit în 1972 membru FMI. În ultimii ani, Fondul s-a transformat într-un „țap ispășitor“, iar în cârca sa au fost aruncate mai multe probleme greu de explicat.

1.ROMÂNIA NU ARE NICIUN CUVÂNT DE SPUS ÎN FAȚA FMI. România este, ală­turi de alte 189 de state, acționară la FMI. Mai exact, România a contribuit la capitali­zarea acestui Fond. La momentul aderării, Româ­nia și-a vărsat Fondului cota parte, în aur – circa 40 de tone din rezerva națio­nală. Convertite în DST (drepturi speciale de tragere), moneda folosită de FMI, „acțiu­nile“ României se ridică la peste 1,8 miliarde, ceea ce conferă statului 0,39% din drepturile totale de vot. Statele Unite dețin cele mai multe voturi, 16,52%, având o contribuție de 82,9 miliarde de DST.

Contribuțiile României și ale celorlalte state FMI reprezintă capitalul care finan­țează împrumuturile acordate de Fond. Misiunea acestuia este de a asigura stabi­litatea sistemului monetar internațional. În situația în care un stat se confruntă cu dificultăți, FMI îi pune la dispoziție, cu anu­mite condiții, resursele necesare pentru echilibrarea balanței de plăți.

Așadar, România face parte din sistemul Fondului Monetar Internațional, iar cuvântul pe care îl are de spus este direct proporțional cu contribuția vărsată.

2.FMI A ÎMPRUMUTAT STATUL LA COSTURI MARI. Dobânda medie cerută de instituțiile financiare internaționale în schimbul împrumutului de 20 de miliarde de euro luat de România în 2009 a fost de circa 3,5%. Este așadar adevărat că banii puși la dispoziție de FMI (circa 13 miliarde) pentru salvarea economiei româ­nești nu au fost „gratis“, însă costurile au fost net inferioare celor cerute de piață în acele momente.

Costul asigurării împotriva riscului de faliment, reflectat de cotațiile CDS, a atins în februarie 2009 un maxim istoric de peste 760 de puncte de bază, față de circa 100 de puncte la ora actuală. Acest indicator reflectă încrederea pe care piețele o au într-o economie. Nivelul său ridicat s-a reflectat și în dobânzile efective cerute de aceștia. În 2009, acestea au sărit la aproape 12% pentru obligațiunile cu o maturitate de 10 ani, 15% fiind considerată limita la care o țară riscă să intre în default.

Acum, după cinci ani în care România a avut parte de creștere economică și într-un moment în care toți indicatorii macro încă arată bine, statul se împrumută, la obli­gațiuni cu o maturitate de zece ani, la o do­bândă de circa 4%, potrivit datelor publicate la sfârșitul verii de Ministerul Finanțelor Publice, deci peste nivelul cerut de FMI în plină prăbușire a economiei.

3.FMI A ÎNDATORAT POPULAȚIA. Pachetul financiar din 2009 a fost finanțat de așa-numita Troika. FMI a contribuit cu 13 miliarde de euro, Comisia Europeană cu cinci miliarde și Banca Mondială cu alte două miliarde.

Cea mai mare parte a împrumutului de la FMI, 81,5%, a ajuns în rezervele BNR, banii fiind folosiți pentru ținerea sub control a cursului. Cu foarte puține excepții, banii de la Fond ajung doar în vistieriile băncilor centrale, fiind folosiți ca muniție pentru a asigura o depreciere lină, contro­lată, a monedei, până la o valoare care să facă din nou competitive exporturile sta­tului aflat în dificultate.

4.BANII DE LA FMI SUNT PENTRU SALVAREA BĂNCILOR. Pare o concluzie ușor de tras dacă luăm în calcul că o parte a banilor luați de România au ajuns la BNR, care are printre responsabilități asigurarea stabilității financiare. Băncile au avut de câștigat din acești bani, însă nu cum am fi tentați să credem.

Odată ajunși în rezervele de la BNR, banii de la FMI au permis băncii centrale să reducă rezervele minime obligatorii (RMO) – rezerve în lei și în valută pe care fiecare bancă este obligată să le constituie la BNR și de care nu se poate atinge. Băncile-mamă începeau să aibă probleme la ele acasă și își permiteau cu greu să susțină și activitatea fiicelor din România. Reducerile de RMO operate de BNR în criză le-a asigurat băncilor locale fondurile de care aveau nevoie pentru a-și conti­nua activitatea.

Spre exemplu, în urma reducerii RMO din iunie 2009, BNR a eliberat băncilor echivalentul a circa două miliarde de euro. Principalul beneficiar a fost statul român, care avea nevoie să-și finanțeze datoria publică, în acea perioadă creditarea economiei reale fiind anemică.

5.FMI FACE AGENDA ECONOMICĂ A GUVER­NULUI. Poate cea mai frecventă critică adusă Fondului, că este direct res­ponsabil de măsurile de austeritate din România și nu numai, afirmația este o interpretare simplistă a realității. La încheie­rea oricărui tip de acord, fie el unul de finanțare directă, fie de tip stand-by (de asi­gurare a unei sume de bani la care sta­tele pot apela în caz de nevoie), FMI impune o serie de reguli. Acestea se referă în principal la corectarea unor deficite (bu­ge­tare sau de cont curent), dar și la implementarea unor reforme structurale. Cu toate că Fondul poate recomanda anumite măsuri care să asigure atingerea acelor ținte, deciziile legate de creșteri de taxe sau de reduceri de salarii sunt luate, exclusiv, de Guvernul de la București.

Relația dintre FMI și orice stat membru se bazează pe un set de reguli clare și ar trebui să fie una de colaborare între parteneri aflați pe picior de egalitate. În fond, toate acordurile, începând cu cel de aderare și până la cel privind împrumutarea celor 13 miliarde de euro au fost parafate de ambele părți. Întrebarea este în ce mă­sură și-au asumat ulterior autoritățile ro­mâne semnătura dată pe acele documente.

 

CINE DECIDE?

Spre deosebire de Adunarea Generală a Națiunilor Unite, unde fiecare stat membru are un drept de vot, deciziile FMI se iau în funcție de importanța statului în economia globală.

  • CONSILIU DE GUVERNATORI. FMI este condus de o structură similară unui consiliu de administrație, numit Boardul Guvernatorilor. Din acest board fac parte un guvernator și un guvernator supleant din fiecare stat membru. Aceștia sunt numiți de statele membre și sunt, în general, șefii băncii centrale, respectiv miniștrii de finanțe.
  • VOTURI. Puterea de vot a fiecărui stat membru este calculată în funcție de poziția relativă pe care o ocupă fiecare stat în parte în economia globală. Aceasta este evaluată periodic și influențează contribuția pe care o achită statul la capitalizarea fondului, dar și valoarea împrumuturilor pe care acesta le poate accesa ulterior.

 


FOTO: Guliver / Getty Images

Cu o experiență de peste șapte ani în presă, Alexandra Pele acoperă domeniile finanțe, bănci și asigurări. Anterior, a lucrat la departamentul economic al ziarului Gândul și la cursdeguvernare.ro.