„Cetatea cucului din nori“ de Anthony Doerr este o odă adusă cărților și oamenilor care prețuiesc poveștile

Densă, labirintică, fermecătoare, „Cetatea cucului din nori“ este o odă adusă cărților și oamenilor care prețuiesc poveștile. Fire narative complicate, multe personaje, psihologii și epoci diferite se întrepătrund pentru a crea o poveste cu puteri balsamice.

Cea mai nouă carte de Anthony Doerr apărută în română – după „Despre Grace“ și „Toată lumina pe care nu o putem vedea“ – este o odă adusă cărților și umanității. Poveste fabuloasă ce traversează mai multe secole și care unește personaje din epoci dife­rite prin dragostea lor pentru cărți, „Cetatea cucului din nori“ te poartă prin mai multe dimensiuni ale vieții pentru a te confrunta cu un adevăr pe care nu ai cum să nu-l îmbrățișezi: putem salva poveștile de la pieire, întocmai cum ele ne pot salva pe noi.

Tradusă impecabil de Iulia Gorzo (la Humanitas Fiction), cartea este un labirint fermecător prin care vei înainta cu greu, dar din care vei ieși îmbogățit cu povești vindecătoare.

Căutători de sensuri

Trebuie să știi de la bun început, „Cetatea cucului din nori“ nu este o carte ușor de citit. În primul rând, este un roman-labirint, căruia îi dai de cap doar urmărind cu multă atenție numeroasele fire roșii; în al doilea rând, ritmul po­veș­tilor este unul destul de greoi, detaliile sunt co­pleșitoare, iar suportul științific pe care se sprijină este dezarmant.

Totuși, utopia pe care o construiește Doerr aici este atât de intrigantă, încât nu-ți vine să te lași pă­gu­baș prea ușor. „Străine, oricine ai fi, deschide asta ca să te minunezi de ceea ce vei afla, scrie la începutul primului capitol (cu totul fiind 24 de capitole, un prolog și un epilog), iar tu te lași purtat de mrejele poveștii până în Constantinopolul secolului al XV-lea, în America anilor 1970, 2000 și 2064, precum și la bordul unei nave spațiale din viitor.

La baza tuturor acestor peregrinări stă un manuscris pe care Diogene l-ar fi scris în Antichitate special pentru nepoata lui bolnavă și care descrie un loc ideal, „unde nimeni nu duce lipsă de nimic, bate mereu vântul dinspre soare-apune și toate făpturile au scaun la cap!“. Acest loc, numit Cetatea cucului din nori (titlu preluat din „Păsările“ lui Aristofan), este cel care face ca poveștile mai multor iubitori de cărți și căutători de sensuri să se intersecteze.

Îl avem pe Zeno, un bătrân veteran al războiului din Coreea, care traduce texte grecești antice într-o bibliotecă din Statele Unite ale Americii; îl avem pe Seymour, un tânăr autist care se vrea salvator al planetei; îi avem pe Anna și pe Omeir, doi copii din Constantino­pol prinși în valul întâm­plărilor de la 1450; o avem pe Konstance, o tânără de la bordul navei Argos, care se îndreaptă spre Beta Oph2, singura planetă care poate oferi viață, după ce Pămân­tul a fost distrus.

Fericire pură

Fiecare dintre cele șase fire narative își are întâmplările sale, pline de personaje, ac­ți­uni, dialoguri și monologuri, detalii, simboluri (cel al bufniței și cel al măgarului sunt cel mai des folo­site), referințe culturale. Prin ochii micuței croitorese Anna, care e nevoită să aibă grijă de sora ei bolnavă, dar și prin cei ai lui Omeir, un băiat cu buză de iepure, vezi căderea Constantinopolului, dar și cum mâini grijulii salvează de la distrugere manuscrise prețioase. Prin ochii a șase copii americani, care repetă o piesă de teatru bazată pe povestea lui Diogene, vedem pre­zen­tul sufocat de probleme precum încălzirea globală. Prin ochii lui Zeno vedem comorile trecutului, prin cei ai lui Seymour vedem dezastrele, dar și invențiile lumii moderne, iar prin cei ai lui Konstance vedem șansele salvării umanității.

Toți cei șase sunt niște idealiști luptând pentru o lume mai bună, poate chiar una perfectă, „unde vinul curge în valuri pe străzi, iar broaștele-țestoase poartă în spinare prăjituri cu miere“. Și în povestea fiecăruia descoperi (dincolo de aventurile prin care trec cu convingerea că ei sunt niște salvatori) teme importante precum reconectarea cu natura, însem­nă­tatea izvoarelor antice, capcanele online-ului (Seymour pune la cale un atac cu bombă după ce cade victimă unui grup terorist găsit pe internet), lupta de menținere în echilibru a planetei în fața dezastrelor naturale.

Doerr țese atât de bine aceste povești, le inter­conectează atât de frumos energiile, încât nu poți decât să te minunezi în fața unei capodopere care arată cum pot schimba cărțile destine, cum iubirea, compasiunea și prețuirea sunt cele mai sănătoase manifestări ale energiei umane; care ne învață că visurile vor fi întotdeauna un combustibil prețios al ființei noastre, dar și că aprecierea a ceea ce avem acum este fericire pură.

După 21 de ani

De la debutul din 2002, ascensiunea literară a americanului Anthony Doerr a fost fulminantă, astăzi fiind consi­derat unul dintre cei mai buni scriitori.

• MUNCĂ DE SISIF. A lucrat zece ani la „Toată lumina pe care nu o putem vedea“, poveste de dragoste din Al Doilea Război Mondial premiată cu Pulitzer în 2015.
• CEA MAI BUNĂ. „Despre Grace“ (povestea unui băr­bat care are viziuni cu propriul viitor) a fost declarată Cartea Anului 2004 de The Washington Post Book World.
• CAP DE LISTĂ. „Cetatea cucului din nori“ a fost zeci de săptămâni bestseller The New York Times în 2021 și a figurat pe lista finaliștilor la British Book Award.

FOTO: Getty