Cu 15.485 de kilometri parcurși, Elveția primește după Euro 2020-2021 premiul pe care nu și l-ar fi dorit nimeni: cea mai hingherită echipă a turneului final. Elvețienii au ieșit din sferturi, după ce au eliminat Franța la București în optimi. Dac-ar fi prins o semifinală sau finala, ar fi avut peste 17.000 de kilometri parcurși. Enorm, absurd, nepermis.
Chiar și înaintea pandemiei, ideea de-a organiza o competiție în unsprezece orașe din tot atâtea țări ar fi părut o toană sadică. Numai că organizatorul, Michel Platini, asistat de corpul de balet al UEFA, nu din sadism a lăbărțat întrecerea pe tot continentul, ci din arghirofilie și din dorința de a-și asigura voturi pentru un nou mandat. Până la urmă, justiția a provocat, din motivele știute, schimbarea din funcție a lui Platini, iar electorii UEFA l-au așezat în jilțul lui pe Aleksander Ceferin. Noul șef a păstrat formatul, deși n-a părut amorezat de el.
Nici măcar izbucnirea pandemiei n-a produs altceva decât amânarea cu un an a întrecerii, dând astfel ocazia României să întârzie livrarea la cheie a stadioanelor promise nu o dată, ci de două ori. (Pour la bonne bouche, România a ratat și calificarea la Euro, împărțind cu bine-cunoscuta țară europeană Azerbaidjan destinul gazdei care nu e acasă când vin musafirii.) Au existat tatonări sfioase pentru încredințarea Campionatului European unei singure țări cu infrastructură și posibilități logistice deja testate (Germania, Spania, Franța), dar până la urmă nu s-a întâmplat nimic. Euro 2020-2021 a fost un turneu de fotbal, geografie și turism zilnic și silnic.
Specialiștii și-au formulat deja observațiile tehnico-tactice privind sistemele de joc și alte noțiuni care, la rostire, par de domeniul fizicii cuantice, dar au în fond simplitatea apei de la robinet. Privitorii fără diplome în fotbalologie au remarcat și ei câteva lucruri. Unele au ținut de jocul în sine: autoritatea tot mai mare a antrenorului (Vladimir Petkovic de la elvețieni e, poate, exemplul cel mai bun), dispariția vedetei orbitoare de tip Totti, Gerrard sau Iniesta, criza de narcisism a starurilor franceze chiar în meciul de la București, subțirimea de conținut a Germaniei, contribuția arbitrajului video la corectarea erorilor de arbitraj etc.
INECHITĂȚI. Alte observații au trecut dincolo de meci și de scor. Printre ele, felul în care Ceferin și sfetnicii lui au mimat tratamentul echitabil, pentru ca de fapt să mai treacă o dată prin Orwell, cu staționare în dreptul principiului „Toate animalele sunt egale între ele, însă unele animale sunt mai egale decât altele“. Egalitatea trâmbițată de Ceferin a făcut ca Anglia să joace șase meciuri din șapte acasă, pe Wembley, pe când Croația, Ucraina, Belgia, Portugalia și altele și-au dus zilele între zboruri și escale. La rândul lor, Italia, Germania, Olanda și Danemarca
au jucat meciurile din grupe pe terenul lor; nu și Franța, nimeni alta decât campioana mondială, silită să cutreiere prin locuri pe care nu și le-ar fi dorit neapărat. (Campioana europeană în exercițiu Portugalia a avut parte de același tratament.)
Pe de altă parte, stadioanele s-au redeschis pentru spectatori. O bilă albă, desigur. În același timp, o nouă formă de inechitate de tip UEFA, câtă vreme la București s-au ocupat un sfert din locuri, pe când la Budapesta stadionul a fost plin. Anglia, unde cumătra Delta își începuse deja recolta de vieți, a avut un Wembley ticsit la finală, probabil fiindcă Orwell, deși născut în India, a fost englez.
Vom mai avea un asemenea Euro în viitorul apropiat? Ceferească-ne Dumnezeu! Șeful UEFA spune cu gura lui că ideea a fost riscantă, iar aplicarea ei, perfectibilă. Altfel spus, se va reveni la formatul clasic încă din ediția viitoare, care se va ține în Germania.
Și fiindcă am avut la rândul nostru un rost în toată povestea, întrebarea pe care și-o vor fi pus-o mulți este: cum am arătat măcar organizatoric, dacă fotbalistic suntem six feet under? Răspuns: bine spre foarte bine. În jurul Arenei Naționale, lucrurile s-au desfășurat fără asperități, înăuntrul ei – la fel. Ca unul care a văzut pe viu Austria-Macedonia de Nord, mă încumet să-i felicit pe cei care s-au ocupat de bunul mers al lucrurilor, fie ei polițiști, jandarmi, angajați de la metrou sau stewarzi. O strângere de mână în plus pentru zecile sau sutele de voluntari care au fost mereu unde a fost nevoie de ei, gata să ajute și să îndrume cu zâmbetul pe buze. Da, a existat povestea cu fotbaliștii celebri care nu și-au găsit loc în loje, numai că aici n-a fost vorba de un viciu logistic, ci de ranchiună și de lipsă de reacție din partea FRF.
CE-AR FI FOST DACĂ? Desigur, e imposibil să-ți reprimi întrebarea: ce-ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat pe Arena Națională ce s-a întâmplat pe Wembley? Cu imnul adversarului huiduit la fiecare meci (fairplay, o vorbă de dânșii inventată), cu mituirea stewarzilor, cu spargerea barierelor de siguranță și ocuparea scărilor din stadion, cu snopirea în bătaie a suporterilor adverși, cu scenele de delir bahic văzute deja de un miliard de oameni, cu derapajele rasiste tocmai împotriva jucătorilor care au îngenuncheat la fiecare meci ca protest la adresa rasismului. Am fi fost arătați cu degetul, și pe bună dreptate.
E de văzut cum va deconta Anglia ceea ce au făcut leoninii ei cetățeni.
