Ce se va întâmpla cu Marea Britanie în 2029. Care sunt evenimentele care ar putea marca Regatul Unit după Brexit

Într-o viziune distopică asupra Marii Britanii la zece ani după desprinderea din Uniunea Europeană, Brexit-ul nu a făcut decât să o stig­ma­tizeze în mentalul politic european și inter­național.

 Acest articol a apărut în numărul 56 (7 – 20 ianuarie 2019) al revistei NewMoney

Bentley-ul prințului William demarează de la baza aeriană RAF de la Northolt și se pierde în aerul mohorât al unei dimineți tipic londoneze. Prințul se îndreaptă spre Palatul Buckingham, reședința familiei regale britanice, pentru a se pre­găti mental pentru săptămânile ce vor urma. Se apropie o serie întreagă de evenimente care mai de care mai ceremonioase pentru a marca un Festival al Noii Mari Britanii, odată cu Brexit-ul. Sunt momente care vor surprinde desprinde­rea regatului din UE în primăvara lui 2019 după luni de dramă parlamentară, de răfuieli politice și, pe final, de panică a piețelor financiare.

A fost, spun partizanii Brexit-ului, momentul în care Marea Britanie și-a luat în sfârșit destinul în propriile mâini într-o lume răvășită de forțele de neoprit ale globalizării și tehnologizării.

Pe măsură ce Bentley-ul electric gonește spre Londra, prințul se tot întreabă dacă a meritat. Rulează titlurile de presă pe ecranul telefonului mobil și multe par să îi confirme îndoiala. Singurul producător auto din Marea Britanie tocmai și-a anunțat mutarea operațiunilor în Polonia, iar negocierile comerciale cu americanii nu au dus nicăieri deocamdată. Iar un recent sondaj de opi­nie arată destul de limpede că nord-irlandezii vor să se reunească cu sudul Irlandei.

FAST FOWARD 2029. Peste zece ani, adică în 2029, Marea Britanie este și mai frustrată, și mai nesigură de locul ei în lume comparativ cu ce era în urmă cu 13 ani, când mai bine de jumătate dintre britanici au votat pentru ieșirea din UE (vara lui 2016, n.r.). Dacă votul lor a reflectat dorința de a „prelua din nou controlul“, desprinderea de spațiul european comun nu pare să fi func­ționat. Cu atât mai îngrijorător, nevăzutele fire care țin la un loc regatul britanic par să se des­facă. Sondajul din Irlanda de Nord nu face decât să-i încurajeze pe naționa­liștii scoțieni care sunt cu ochii pe un referendum pentru independență din 2030. Și mai toată lumea se așteaptă să și câștige referendumul.

În vremuri de criză, de la monarh se așteaptă să țină poporul unit. În timp ce lasă în urmă suburbiile zonei de vest a Londrei, prințul William are serioase dubii că cineva, oricine, ar mai putea face asta acum. Fiecare are parcă propria părere despre amalgamul de evenimente care a condus la Brexit-ul ce avea să se concretizeze în martie 2019. Unii l-au numit un act de trădare națională. Alții l-au salutat, considerându-l un gest de realism care a salvat regatul de la dezastrul economic. Cei mai mulți însă își amintesc doar hao­sul de după vot.

Chiar și cu aceste premise, la sfârșitul zilei, pragmatismul a avut câștig de cauză. Premierul din Downing Street la acel moment, Theresa May, a re­zis­­tat mai mult decât au crezut mulți după negocie­rea, la finalul anului 2018, a acordului de divorț de Uniunea Europeană (UE). După ce a scă­pat de nume­roase tentative de a fi îndepărtată de către propriii colegi de partid, a acceptat că scena­riul ei de Brexit nu ar fi avut niciodată șanse să treacă de votul Parlamentului. Așa că s-a decis să lase locul unui alt premier pentru a depăși acest impas.

Pe măsură ce data de 29 martie 2019 se apropia, momentul la care Marea Britanie era programată să iasă cu arme și bagaje din UE, piețele au început să cadă. În ultimul moment, s-a ajuns la un acord. Noul șef al executivului de la Londra s-a văzut forțat să accepte un pact nu foarte diferit de ceea ce May negociase deja: regatul avea să rămână în uniunea vamală pe termen nedefinit, dar fără drept de vot privind legislația euro­peană.

Radicalii îl acuză evident pe noul pre­mier că trădează Brexit-ul. Doar că multe se schimbaseră de când May negociase primul acord cu Bruxelles-ul – lira sterlină marcase o cădere cu 20% față de dolar în primele săptămâni ale lui 2019, presiunea pentru organizarea unui nou referendum care să inverseze Brexit-ul devenise tot mai mare și aproape toți politicienii din întreg spec­trul politic deveneau tot mai con­vinși de faptul că țara are în față o criză și că un Brexit fără acord trebuie evitat cu orice preț.

Era suficient. Cu doar câteva ore înainte de termenul Brexit-ului, succe­sorul lui May reușește să obțină sprijinul necesar pentru adoptarea unui acord. Țara a răsuflat ușu­rată. Lira sterlină a recuperat rapid pierderea dra­matică, May s-a evaporat din spațiul public, iar Boris Johnson a renunțat la prima linie politică pentru un turneu global ca speaker, o activitate mult mai pro­fi­tabilă pentru el. Speranța era ca mințile cele mai strălucite din guvernul de la Londra să-și poată de acum îndrepta, în sfârșit, atenția spre alte lucruri.

După BREXIT. Doar că realitatea s-a dovedit diferită. Brexit-ul a descătușat ranchiuni care au otrăvit scena politică pentru o bună perioadă de timp după consu­marea lui. Principalele partide s-au spart într-o mul­țime de facțiuni – unele au pledat pentru reinte­gra­rea în UE, altele au propovăduit anularea acordului privind Brexit-ul și ruperea oricărei legături cu blocul european.

Departe de a reuși să răspundă întrebării despre care este rolul Marii Britanii în Europa, Brexi­t-ul nu a făcut decât să o stigmatizeze în mentalul politic european și internațional.

În tot acest timp, lumea a mers mai departe. Companiile din Silicon Valley, care planificau să se ex­tindă în Europa, se întrebau dacă Londra chiar mai este locul potrivit în care să investească, așa că se uitau tot mai atent spre Berlin, Dublin sau Paris. Adâncirea războiului comercial dintre SUA și China consuma la acel moment mai toate resursele Wa­shing­tonului.

Acordul de liber schimb cu SUA, promis de tabăra pro-Brexit a rămas într-o perspectivă înde­părtată. Iar declinul economic bătea deja la ușă.

Mai mult, noul premier nu a avut zile multe în noua poziție. Nemulțumiți de compromisurile acceptate pe marginea acordului de Brexit, aripa radicală din propriul partid a decis să-l îndepărteze. Au fost convocate alegeri generale, iar haosul politic post-Brexit a creat o breșă pentru un singur om: Jeremy Corbyn.

În timp ce conservatorii și o parte dintre propriii colegi laburiști au alu­ne­cat într-un cerc al acuzelor reci­proce, Corbyn a ținut să lanseze un mesaj clar: a venit vremea ca regatul să rezolve ceea ce el consideră a fi cauza cea mai adâncă a Brexit-ului – inegalitatea tot mai mare. Prăpastia tot mai largă dintre bogați și săraci a devenit o rană a societății britanice și asta încă din vremea Doamnei de Fier, Margaret Thatcher. Și odată lansat, mulți se întrebau deja cât de departe ar merge cu acest mesaj.

Doar că nu era nimic comparativ cu furia populară acumulată față de Partidul Conservator după ani de haos politic.

OCCUPY LONDON. La final de 2019, Corbyn avea să fie ales premier cu cel mai slab și nereprezentativ procent, după ce a reușit să strângă cu greu o majo­ritate aliindu-se conjunctural cu naționaliștii sco­țieni. Ce au cerut la schimb? Un referendum privind independența la o dată pe care ei o vor decide.

Șoferul prințului William se întoarce către acesta și îl informează că trebuie să facă un mare ocol din cauza unui alt mare protest supranumit deja cu sintagma bine-cunoscută Occupy London. În fața mul­țimii va vorbi Corbyn – vechiul socialist se bu­cură încă de sprijin popular după ce a plecat din funcția de premier. William își amintește o scenă amuzantă petre­cută când a aflat că acesta a devenit premier. Al doilea la succesiunea tronului la respectivul moment, William glumea cu soția că declaratul anti-monarhist ar putea decide să forțeze exilul întregii familii regale în Canada. I-a mai rămas un lucru în minte: uitându-se în ochii lui, Corbyn i-a spus lui William că prea mult timp cei bogați au avut parte de prosperitate, a venit momentul ca această realitate să se schimbe.

Și așa a făcut. În primele 100 de zile de mandat, Corbyn a naționalizat sectorul feroviar și pe cel de aprovizionare cu apă și a crescut substanțial impozi­tele pe afaceri și avere. A anunțat intenția de a națio­na­liza proprietăți private deținute de străini. Efec­tul? Prețurile proprietăților din Londra s-au prăbușit cu 30% în șase luni. Vocile critice au făcut imediat o pa­ralelă cu începuturile bolșevicilor la putere. În replică, premierul Corbyn a spus că nu face decât să rectifice inegalități tot mai mari la nivelul societății britanice.

Prințul ridică ochii și vede elegantul Kensington, locul unde a crescut, dar care îi amintește și că, o pe­rioadă bună de timp, Corbyn a fost extrem de po­pular. Legea prin care statul britanic ia în posesie acti­vele deținute de străini a fost salutată și etiche­tată drept cea mai curajoasă mutare de redistribuire a prosperității din acest secol. Șoferi de taxi, asistente medicale, profesori își vor putea închiria lo­cuințe în aceste imobile deținute acum de stat și care aparținuseră oligarhilor ruși stabiliți la Londra.

Numai că luna de miere a lui Corbyn nu a ținut așa mult. Datoria publică a explodat, iar lira sterlină și-a reluat picajul față de dolar, analiștii din City-ul londonez apreciind că vor ajunge la paritate abia la fina­lul primului său mandat, adică prin 2024.

Evident că nici înrăutățirea climatului internațional nu a ajutat. Ostilitatea dintre SUA și China s-a adâncit după realegerea lui Donald Trump la Casa Albă în 2020, împingând economia globală spre o nouă recesiune. Lui Trump i-a intrat în cap despre Corbyn că ar fi spion chinez, drept urmare a dat ordin ca înalții oficiali comerciali americani să nu încheie niciun acord cu „Marea Britanie socialistă“.

De cealaltă parte, premierul britanic nu a primit niciun ajutor de la Bruxelles în renegocierea termenilor Brexit-ului. Fără un lider autentic odată cu ple­carea Angelei Merkel din funcția de cancelar al Germaniei, UE nu a făcut decât să piardă o groază de timp prețios, încercând să asmuțească SUA împo­triva Beijingului, într-o lume dominată tot mai mult de trei superputeri economice.

Și iată cum coșmarul prezis de opozanții acordului inițial pentru Brexit, creionat de fostul premier May, pare să se adeverească – Marea Britanie captivă într-un sistem în care se vede nevoită să accepte să danseze după regulile UE fără să dispună de nicio pâr­ghie prin care să le influențeze. Presa britanică a început să folosească termenii precum „subordo­nare“ și „sclavie“. S-au înmulțit apelurile la adresa lui Corbyn ca Marea Britanie să iasă din pactul încheiat cu UE.

RUPTURI. Ei bine, în tot acest timp, un dinozaur s-a trezit undeva pe malurile Mării Egee. Puține se mai auziseră despre Boris Johnson, de când s-a retras la vila sa din Grecia, sub pretextul că trebuie să definitiveze o istorie a Antichității. De la atâta scris, a început să posteze și pe Twitter mesaje despre cum ar trebui să înceteze odată această umilire națională. Churchill s-a întors din exil pentru a salva țara la un moment de maximă restriște – acum regatul are nevoie de un nou salvator. La cine oare să fi făcut referire?

Guvernul lui Corbyn a căzut în 2023, iar următorii șase ani au fost marcați de o succesiune de guverne minoritare complet ineficiente, care nu au reușit să ajungă la un consens despre cum ar putea scoate regatul din impas. Totul a căpătat tușe și mai groase în 2028, odată cu moartea reginei Elisabeta a II-a la vârsta de 102 ani. Următoarea undă de șoc a venit dinspre prințul Charles care, la cei 80 de ani ai săi, a anunțat că preferă să se retragă și să lase tronul fiu­lui său.

Pe măsură ce se apropia de centrul Londrei, prin­țului William îi cad ochii pe Big Ben-ul construit în 1859, pe când Londra era capitala celui mai mare imperiu al lumii. Iar acum lucrurile stau atât de diferit.

Brexit-ul a reușit nu doar să rupă legăturile de 45 de ani pe care regatul le avea cu proiectul european, a slăbit totodată și legăturile pe care Scoția și Irlanda le stabiliseră cu Londra. Naționaliștii scoțieni nu au reușit niciodată să explice cum Scoția ar putea să reziste de una singură. Acum însă au putut, au gă­sit argumente. Independența, au susținut ei, ar permite Scoției să se desprindă de problemele care macină acum tot regatul și să se alăture economiei globale, împlinindu-și astfel destinul istoric. Sondajele de opi­nie arătau că o covârșitoare majoritate (70%) a sco­ție­nilor ar vota pentru independență.

Nici desprinderea Irlandei de Nord nu mai era ex­clusă. Catolicii erau deja majoritari în provincie după ani de schimbare demografică lentă, dar sigură. Și nu a fost doar asta. Irlanda s-a dezvoltat puternic în contextul unui influx puternic de investiții americane și europene. Elon Musk anunța planuri de a construi una dintre fabricile sale de baterii Gigafactories în apropiere de Dublin. Mulți dintre cei care se opuneau implacabil reunificării au ajuns să se întrebe dacă nu cumva readerarea la UE nu ar fi totuși o idee atât de rea.

PE CONT PROPRIU. Revenind în 2016, alegătorii din Anglia au fost cei care au înclinat balanța și au decis Brexit-ul. Puțini dintre ei au știut la acel moment că votează de fapt desprinderea de regat. Pe măsură ce Bentley-ul intră în curtea palatului, prințul William își verifică agenda de a doua zi. De dimineață va avea o întâlnire cu noul ambasador al Chinei, care va fi puțin ciudată după știrile de acum o săptămână în care Volkswagen AG anunța vânzarea brandului Bentley către gigantul chinez Geely Automobile Holdings Ltd. care produce autovehicule electrice. Apoi, se va întâlni cu noul premier, care cu siguranță are o nouă viziune cu privire la această tranzacție.

Noul premier nu este foarte încântat de cum s-a derulat Brexit-ul. Părul nu mai e așa strălucitor ca odinioară și cu siguranță nici atât de blond. Dar sigur a rămas o forță a naturii și are o propunere pri­vind organizarea unui referendum final care să rupă definitiv și pentru totdeauna toate legăturile cu UE. Boris s-a întors. Este în sfârșit prim-ministru. Iar de data aceasta, regatul chiar își va continua drumul în istorie de unul singur.

IN & OUT

Confuzie cvasitotală odată cu votul popular pro-Brexit din vara lui 2016.

BREXIT-UL. 23 iunie 2016. 51,9% din britanici au votat pentru ie­șirea Marii Britanii din UE, 48,1% pentru rămânere, la o rată de participare de 71,8% (peste 30 de milioane de ale­gă­­tori). Țara Galilor a votat pentru Brexit cu 52,5%, în timp ce Scoția și Irlanda de Nord au votat covârșitor pentru rămânerea în UE.

WHAT IF…

Pe 10 decembrie, Curtea Europeană de Justiție a decis că regatul poate anula Brexit-ul fără acordul UE și să rămână mem­bru în termenii actuali.

ACORD. UE și Marea Britanie au ajuns la un acord în două părți. Prima este un acord de retragere care stabi­lește termenii divor­țului (inclusiv datoria regatului față de UE- 39 de miliarde de lire sterline). Partea a doua este un acord des­pre viitorul rela­țiilor (comerciale, de securitate, militare) dintre cele două părți.

Articol preluat din BloombergBusinessweek

de John Fraher, adaptare de Mimi Noel

FOTO: Guliver / Getty Images