Ce se întâmplă la frontiera dintre Belarus și Polonia?

Este știrea momentului în ceea ce privește actualitatea europeană și internațională. Mii de mi­granți aduși de Belarus la frontierele cu Polonia, Lituania și Letonia sunt la originea unei crize diplomatice majore, în orice caz a unei crize cu mare vizi­bilitate. Să precizăm totuși, pentru a o situa la ade­vă­rata sa dimensiune, că nu este nicidecum vorba de un val migratoriu precum cel din 2015, când un milion de migranți au traversat frontiera dintre Turcia și Grecia, mare parte ajungând în Germania. Aici avem de-a face cu cel mult douăzeci și ceva de mii. Cifrele exacte sunt greu de stabilit întrucât nu avem surse independente.

FLUX ARTIFICIAL. Din fericire, Belarusul nu se află pe o rută migratorie importantă și nu poate deschide porțile unui număr mare și constant de mi­granți. Avem de-a face cu un flux migratoriu arti­fi­cial, organizat de regimul Aleksandr Lukașenko. Migranții originari din Afganistan, Irak și Siria sunt aduși pe calea aerului, după ce autoritățile de la Minsk le-au eliberat vize turistice, ba mai mult, ar fi delegat această com­petență chiar unor agenții de turism din Emiratele Arabe Unite și Turcia.

Scopul? Lukașenko vede această mișcare drept o măsură de retorsiune față de implicarea Uniunii Europene în sus­ținerea opozi­ției și față de adoptarea de sanc­țiuni. El urmă­rește, totodată, forțarea comunității europene pentru a-l accepta drept interlocutor fără a se mai preocupa de calitatea procesului electoral care l-a men­ținut la putere, de opoziție și de represiunea exerc­itată la adresa acesteia.

MOTIV DE DISCUȚII. De ce a ales tocmai această modalitate de a „agresa“ Uniunea Europeană și în­deosebi Polonia și Lituania, care, independent de faptul că au frontieră comună, sunt puternic implicate pe dosarul bielorus? Tocmai pentru că Luka­șenko a constatat că migranții reprezintă unul din punctele slabe ale Uniunii Europene, un subiect unde cu greu statele mem­bre se pun de acord, iar presiunea din partea opiniilor publice este foarte puternică. Exemplele nu i-au lipsit.

Primul care a reușit să depășească starea de profundă izolare diplomatică prin instrumentarea migranților a fost fostul lider libian Muammar al-Gaddafi, iar mai recent – președintele turc Recep Tayyip Erdogan. În primăvară, chiar Marocul a folosit „arma migratorie“, relaxând controlul frontierei cu enclava spa­niolă Ceuta. Prin urmare, migrația este un subiect care îi face pe europeni să se așeze la masă și să discute, indiferent de interlocutor.

În același timp, fluxul migratoriu din Belarus a fost bine controlat, astfel încât situația să nu escaladeze. Iar din acest punct de vedere, această criză trebuie văzută numai ca un semnal în direcția Uniunii Europene și a acelor state occidentale care se interesează de Belarus. Această țară aflată între Rusia și Polonia reprezintă o adevărată linie roșie pentru Moscova. Belarusul și Rusia sunt într-o struc­tură unională, Uniunea Rusia-Belarus, care are drept obiectiv integrarea într-o formulă confederală.

Dar pentru a înțelege și mai bine de ce Belarusul este con­siderat o linie roșie, trebuie să ne uităm pe o hartă și să observăm că, spre deosebire de Ucraina, acesta este o vastă câmpie care se află la porțile Moscovei. Este și motivul pentru care, în ultima vreme, teritoriul său a oferit terenul pentru exerciții militare de amploare cu forțele armate ruse.

În Belarus nu pot exista revoluții portocalii și nici schimbări politice care să nu fie pilotate de Moscova, tocmai ca urmare a poziției strategice excepționale și a proximității cu capitala rusă. În plus, pierderea sa ar izola și mai mult enclava Kaliningrad și ar slăbi pozi­țiile Federației Ruse în zona flancului de nord-est al NATO, o regiune în care se concentrează angajamentul american în privința securității.

Da, iată că aspectele strategice oferă fundalul pe care se consumă atâtea destine individuale și chiar cele mai virtuoase state în apărarea valorilor democratice și a drepturilor omului trebuie să țină cont de acestea. Calea de rezolvare a crizei? Trecerea Belarusului în josul listei de priorități deoarece ati­tudinea lui Lukașenko, dar și susținerea fără rezerve din partea Moscovei ne arată că acest dosar nu se negociază.

ȘI CEVA BUN. Pe de altă parte, nu putem să nu ob­servăm și cum relațiile dintre Bruxelles și Polonia s-au îmbu­nătățit pe fondul acestei crize, cu atât mai mult cu cât atât Parisul, cât și Berlinul sunt conș­tiente că ele vor fi destinațiile privilegiate ale migranților intrați pe teritoriul Poloniei.

Dar, totodată, și faptul că aceeași Uniune Europeană îl reevalua acum câțiva ani pe același Lukașenko în numele accentelor sale disidente față de Moscova, iar președintele francez de la acea vreme, François Hollande, și cancelarul german, Angela Merkel, se afișau cu acesta la Minsk, acceptând bunele sale oficii în găsirea unei soluții în criza ucraineană.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.