Să ne amintim o glumă din România anilor 1980, când totul era cu semnul minus. Un cetățean se oprește în dreptul unei uși de magazin și observă că i s-a dezlegat un șiret. Se oprește, se apleacă, îl leagă mai strâns, își curăță un pic partea de jos a unui crac de pantalon, se ridică și observă că în spatele lui s-au înșirat deja vreo zece oameni. Rămâne pe loc, iar coada se lungește mereu. La un moment dat, doamna din spatele cetățeanului întreabă: „Nu vă supărați, ce se dă aici?“. „Nu știu, eu m-am aplecat să-mi leg șireturile.“ „Păi și de ce n-ați plecat?“ insistă doamna. Cetățeanul o edifică ridicând ușor din umeri: „N-am mai fost niciodată primul la coadă. Doar nu era să plec chiar acum“.
Înșirarea cuminte, unul înapoia celuilalt, devenise pe atunci un gest reflex, însoțit de cele două verbe obligatorii: „a (se) da“ și „a (se) băga“. Nu rare erau zilele în care un locatar vigilent striga spre jumătatea de la etaj: „Lenuțo, hai c-au băgat ulei/telemea/portocale/tacâmuri de pui!“ „Ce se dă aici?“ atinsese la rândul lui o frecvență comparabilă cu cea a saluturilor și a întrebărilor de curtoazie, gen „Ce mai faci?“ sau „Cum o mai duci?“. Interbelicii le deslușeau nepoților diferența dintre măcelăriile capitalismului putred și cele ale comunismului biruitor după cum urmează: în primele, deasupra intrării scria „La Costică“ și înăuntru era carne; în ultimele, deasupra intrării scria „Carne“ și înăuntru era Costică. Statul la coadă era o umilință cu rază lungă de acțiune în timp și spațiu. O umilință obligatorie. Omul de rând pierdea săptămâni sau luni din viață așteptând mașina cu produse, neștiind dacă avea să vină cu adevărat, iar dacă da, ce avea să descarce. Și cum pre-școlarilor li se spunea „șoimii patriei“, bătrânii ajunseseră „șoimii cozilor“.
COZI TANDRE. Prin comparație cu cozile din comunism, cele de după decembrie 1989 par tandre și catifelate. De ce? Printre altele, fiindcă acum își face loc un lucru care nu avea ce să caute în ceaușismul târziu: capriciul, curiozitatea cronofagă, dorința de-a lua parte, fie și cu prețul câtorva ore din viață, la o inaugurare, la o promoție, la un eveniment căruia nu-i șade bine decât cu afluență de public. Sunt cozi la care oamenii nu se mai încaieră, nu se mai iau de păr, nu-și mai dau brânciuri destabilizatoare.
În 1990, primul magazin alimentar cu aer capitalist din Timișoara duce la formarea unui miriapod uman parcă fără sfârșit, care dă naștere butadei „Singurele lucruri care se văd cu ochiul liber de pe Lună sunt Marele Zid Chinezesc și coada din Timișoara“. Pe la jumătatea anilor 1990, se formează o coadă respectabilă în fața primului restaurant unde se mănâncă hamburgeri. Aproape un deceniu mai târziu, coada începe în ușa unei librării și se termină pe la jumătatea Palatului Regal: câteva sute de oameni așteaptă să cumpere cea mai nouă carte a unui scriitor brazilian și să profite de prezența lui în oraș ca să-i obțină autograful. Lumea e calmă, binevoitoare și deschisă la discuții care pornesc de la literatură și se încheie în politică.
Transformarea cozii în grămadă neregulată și forțarea ușilor sunt fenomene care se petrec doar la anunțarea unei promoții la bormașini, răzătoare sau tigăi, când poporetul reînvie ritualurile sălbatice ale comunismului și e gata să meargă „la cremenal“ pentru obiectele râvnite. Nu de alta, dar la fiecare bucată cumpărată primești una cadou.
UN OMAGIU ADUS DAIBOJULUI. Să tot fie o lună de când mai mulți reporteri TV pleacă din redacții să îngâne colindul „Ce se dă aici?“ în centrul centrului Capitalei, unde proprietarii unui restaurant vin cu ideea de-a hrăni gratis câteva sute de pofticioși (tot cu nemuritorul hamburger). Coada se formează imediat, ca în zilele de vârf ale vânătorii de brânză, zahăr, cacao și cafea. Sunt sute de oameni, în imensa majoritate tineri. Poartă haine bune – multe, de firmă – și nu par flămânzi. Veselia se instalează rapid și, spre deosebire de cozile clasice din comunism, nimeni nu pare colindat de spaima c-ar putea rămâne cu buzele umflate.
Cam la o oră după deschiderea localului, apare poliția, iar proprietarii sunt, pe bună dreptate, amendați. Trebuie să fii nesăbuit, sfidător și puțin la minte ca să vii cu o asemenea ofertă în plină pandemie, când invitația la păstrarea distanței precaute se aude pretutindeni: la radio, la televizor, în stațiile de metrou, în supermarketuri, în gări etc. Bine, bine, și sutele de tineri? Prezența lor cum se explică? Poate că e expresia dorinței de-a forma din nou grupuri, fie ele nuclee, grămezi sau cozi. Poate e o formă de protest față de niște restricții care li se par absurde. Sau poate că e o simplă mondenitate. „Unde-ai fost?“ „A, am băgat o coadă. A fost cool.“
Sensurile și vibrația cozilor din comunism sunt astăzi amintire. Acum, statul la coadă e un tip de socializare jovială. Și – să nu uităm – un omagiu adus daibojului. Dacă-i gratis, cu plăcere. Nu contează că ne așezăm la coadă la 1 și ne vine rândul la 3. Oricum nu făceam mare lucru în orele acelea. În plus, ne putem permite. Ce înseamnă două ore irosite când suntem tineri? Și când la capătul așteptării sclipește îmbietoarea chiftea?
