Ce s-a obținut la Bruxelles

Evident, este vorba despre ce s-a obținut la Consiliul European extraordinar din 17-21 iulie, unde s-au negociat Fondul de Relansare Economică („EU Next Generation“) și Cadrul Financiar Multianual. Cu alte cuvinte, resursele de care va dispune Uniunea

Euro­peană pentru reconstrucția economică de după pandemia de COVID-19 și cele ce vor avea în vedere atingerea obiectivelor de dezvoltare în intervalul 2021-2027 și repartizarea acestora pentru fiecare stat membru.

S-a scris atât de elogios la noi în țară despre acest subiect, încât poate cel mai înțelept pentru mine ar fi să închei chiar acum aceste rânduri și să le spun cititorilor că „peste șapte ani vom avea și autostrăzi, și căi ferate de mare viteză, și spitale moderne, și centre de cercetare avansată. Vom materializa astfel aspirația de stat multilateral dezvoltat grație înțelep­ciunii unor elite politice și administrative care au știut să sesizeze un moment istoric excepțional“.

Recunosc însă că sunt incapabil să fiu în acest trend. Știm cu toții că nu sumele alocate au fost problema României de când are acces la asemenea resurse europene, din 2007, ci capacitatea de ab­sorbție a acestora, capacitatea de a avea o strategie astfel încât și acele fonduri accesate să aibă un cât mai mare impact pe orizontală. Astfel că prima întrebare pe care în mod legitim mi-o pun este de ce aș crede că lucrurile s-ar schimba acum?

CONDIȚII STRICTE. Da, cele 79,9 miliarde de euro, subvenții și împrumuturi cu dobândă avantajoasă, ar putea fi o șansă pentru ca România să atingă un grad decent de dezvoltare, cât de cât compatibil cu situația de membră a Uniunii Europene. Însă ca acest lucru să fie posibil este nevoie de o strategie care să fie în sintonie cu obiectivele Uniunii. De exemplu, 30% din sumele alocate României vor trebui să aibă în vedere atingerea obiectivelor europene de reducere a emisiilor de dioxid de carbon până în 2030; peste 7% vor trebui alocate agendei digitale și inovației. Sunt condiții pentru a putea avea acces la sumele respective. Este motivul pentru care Comisia Europeană va aproba în prea­labil toate cele 27 de planuri de relansare eco­no­mică.

Tot la Bruxelles s-a convenit ca un stat ori un grup de state, în cazul în care constată că un stat terț nu se conformează acestor obligații și nu întreprinde reformele necesare pentru o creștere suste­nabilă, să poată sesiza Consiliul European, care va avea obligația să examineze și să supună la vot continuarea programului de asistență financiară. Și este și natural. Orice program de investiții și de transformare economică profundă nu poate reuși fără un stat și instituții performante.

Așa a fost mereu în istorie. Revoluția industrială britanică a fost produsul modernizării statului în urma Revoluției Glorioase de la 1688. De ce? Pentru că în perioade de criză este esențial rolul statului-strateg, singura entitate care are o imagine de an­samblu asupra componentelor societății și interac­țiunilor dintre ele. Dar asumarea acestui rol depinde foarte mult de ideile dominante existente în societatea respectivă.

Iată de ce voi afirma că reușita fiecărui plan de relansare va depinde nu atât de sumele puse la dispo­ziție de cele două instrumente financiare europene, cât de capacitatea celor 27 de societăți europene de a se reconstrui pe baze sănătoase și de a asimila schimbarea amorsată de cea de-a patra revoluție industrială.

În rest, marii beneficiari ai acestui plan au fost statele net contributoare, începând cu Franța și Germania, urmate de grupul statelor nordice – Olanda, Austria, Suedia, Danemarca și Finlanda – și, în final, de grupul de la Visegrád (Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria). Italia și Spania, deși beneficiare ale celor mai mari sume, au plătit și vor plăti

în continuare prețul politic al statului asistat, cu probleme, care nu își poate asuma un rol motor în transforma­rea europeană.

EUROPA VITEZELOR MULTIPLE. Negocierile de la Bruxelles au avut o semnificație mult mai mare decât cele referitoare la sume și la repartiția acestora în subvenții și împrumuturi rambursabile. Sem­nificația a fost în primul rând politică, de ocupare a spațiului lăsat liber de Marea Britanie și de ierarhizare pe criterii de dezvoltare. La Consiliul European de la Bruxelles din 17-21 iulie s-au eviden­țiat grupurile de state care cu adevărat contează în decizia euro­peană: cuplul Franța-Germania, grupul nordic în frunte cu Olanda, țările de la Visegrád. Evident, adaug Italia și Spania, prin importanța lor în geografia schimburilor europene. Cu aceste „tabere“ mai mult sau mai puțin formale ne vom întâlni și cu ocazia altor negocieri europene.

Iată, dragi cititori, că subiectul negocierilor de la Bruxelles nu se reduce la sumele obținute, ci este mult mai complex: am asistat la o primă manifestare a Europei vitezelor multiple.

Acest articol a apărut în numărul 96 al revistei NewMoney.

Citește ultimul număr al revistei NewMoney în format e-paper

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.