Ce provocări îl așteaptă pe președintele turc Recep Tayyip Erdoğan, în 2023, an în care au loc alegeri prezidențiale în Turcia

Vor fi alegeri cruciale în Turcia în acest an, într-un context în care multiplelor crize politice și economice li se adaugă și un cutremur devastator. Alegerile ar putea decide viitorul democrației în statul condus acum cu mână de fier de Recep Tayyip Erdoğan.

Pe 29 octombrie, turcii vor sărbători 100 de ani de la momentul în care Atatürk proclama republica turcă și devenea primul ei președinte. Cum ar fi văzut Atatürk astăzi Turcia rămâne o întrebare fascinantă, dar contrafactuală. Ar fi fost impresionat cu siguranță să-și vadă portretul în toate sălile de clasă, în toate birourile, semnătura imprimată pe hanorace și cum toată națiunea îi aduce un omagiu pe 10 noiembrie, ziua când acum 85 de ani Atatürk murea, lăsând moștenire Turcia modernă. Cu siguranță ar fi fost impresionat de transformarea ei dintr-o economie preponderent agrară într-o forță economică regională și în cea mai populată țară din Europa continentală (85 de milioane de locuitori, mai mult și decât populația Germaniei).

Ar fi recunoscut mai puțin alte aspecte. De aproape 20 de ani, succesorul său care ocupă actualmente palatul Külliye este figura politică dominantă a țării după ce, în martie 2003, devenea premier, iar în august 2014, președinte. Poate că temerile inițiale legate de agenda lui islamistă s-ar fi dovedit exagerate, dar înclinația spre autocrație este indiscutabilă.

Autocrația din Turcia

Turcia este azi un regim prezidențial executiv, pe care Erdoğan l-a exploatat pentru a-și însuși deopotrivă rolul de președinte, de premier, de președinte de partid și de guvernator de facto al Băncii Centrale a Turciei. Armata, cândva un actor politic major, a fost supusă.

Erdoğan are și o nouă agendă de politică externă, în care prețuiește autonomia față de Occident și favorizează intervenția militară. Noul său model economic oferă ratelor scăzute ale dobânzii de politică monetară rolul de panaceu al inflației galopante. Turcia are până și un nou nume – în mai 2022, Erdoğan a decretat că numele țării și în engleză trebuie să fie Türkiye (numele turcesc al statului), amintește revista britanică The Economist.

Noua Turcie promisă cândva de Erdoğan, care intenționează să rămână în frunte și în viitorul apropiat, este departe de a fi un produs terminat. În ultimii zece ani, puterea s-a scurs dinspre instituțiile statului în mâinile președintelui, ale anturajului și ale familiei sale. Erdoğan are ultimul cuvânt asupra oricărei chestiuni de politică publică. Pe când era premier, a redat independența Băncii Centrale, iar ulterior, ca președinte, a transformat-o de facto într-un soi de agenție guvernamentală.

Ministerul de Externe, cândva un bastion al establishmentului secular, este astăzi secretariatul prezidențial de politică externă. O soartă similară a avut și Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), fondat de Erdoğan. „AKP nu a fost și nu va fi niciodată partidul unui singur om“, declara răspicat în 2014 însuși Erdoğan. Nimic mai fals, dacă ne uităm în prezent. S-au dezvoltat facțiuni rivale în partid, dar nu e loc pentru disidenți. Partidul este complet captiv lui Erdoğan și este o cărămidă importantă a bazei sale de putere.

Dezechilibrele

Există și constrângeri asupra puterii lui Erdoğan. Una este economia. Reducerile stupide ale ratei dobânzilor de politică monetară au susținut creșterea puternică, dar cu costuri uriașe. Rata inflației a atins un vârf de 85% toamna trecută și a scăzut spre 64% în decembrie, potrivit datelor oficiale, scrie The Economist. Cele neoficiale susțin că a rămas mult peste 64%.

Ajutoarele guvernamentale și creșterile salariale generoase menite să amortizeze prăbușirea standardului de viață au pus o presiune și mai mare asupra prețurilor. Noile reguli care obligă băncile să cumpere bonduri guvernamentale și companiile să se împrumute doar în lire turcești au crescut temerile privind o iminentă criză a creditării.

După economie, a doua presiune pentru regimul Erdoğan este sistemul electoral. Alegerile prezidențiale și cele legislative ar fi trebuit să aibă loc pe 18 iunie, însă Erdoğan vrea să le organizeze pe 14 mai (în 1950, la această dată, au avut loc alegerile care au pus capăt regimului politic cu un singur partid).

Cheltuielile guvernamentale generoase au dat roade, iar asta se vede în sondajele de opinie. În iulie 2022, 75% dintre turci dezaprobau modul în care puterea gestionează economia. În noiembrie, procentul a scăzut la 62%. Sondajele sugerează însă că liderul turc ar putea pierde în fața unui lider al opoziției, în timp ce AKP și partenerul de coaliție, Partidul Mișcarea Naționalistă (MHP), nu ar strânge suficiente voturi pentru a-și păstra majoritatea parlamentară. Când Turcia modernă va împlini 100 de ani nu este exclus ca Erdoğan să nu mai fie președintele ei.

O țară în derivă

A miza împotriva lui Erdoğan rămâne însă un pariu periculos. Acesta are în palmares zece victorii parlamentare și locale, două prezidențiale și trei referendumuri. A supraviețuit politic protestelor masive, scandalurilor de corupție, disputei acerbe cu mișcarea gülenistă și unei violente lovituri de palat. A reușit asta prin reprimări brutale și cenzură, dar și printr-un pragmatism nemilos, instincte politice solide și, nu în ultimul rând, prin carismă. Niciun politician turc nu poate domina o încăpere sau o mulțime cum reușește Erdoğan și nimeni nu este atât de neobosit și de necruțător atunci când este în campanie de realegere.

A dat asigurări ferme că alegerile se vor duce în termenii lui. Președintele și AKP controlează resursele de stat și exploatează din plin mass-media pentru propagandă. Doar o zecime din publicațiile din Turcia pot fi considerate independente sau oarecum favorabile opoziției, dar nu antiguvernamentale – chiar și acestea se retrag în fața unor linii roșii, precum corupția și critica deschisă la adresa lui Erdoğan. Nici pe rețelele sociale vocile critice nu mai sunt în siguranță – o lege care incriminează răspândirea de „știri false“ i-a conferit guvernului noi puteri pentru a face poliție pe Twitter sau pe Facebook.

Riscul

Democrația turcă este puternic deteriorată, dar rezistă. Încă cinci ani de „erdoğanismo“ vor împinge și mai mult țara către autocrație. Pe de altă parte, turcii încearcă să-și imagineze cum ar arăta țara fără actualul ei lider. În plus, multe dintre schimbările făcute de Erdoğan, mai ales la nivel de politică externă și politică de securitate, se vor menține.

În ultimul an a reușit să mai repare relațiile cu Israelul, Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite și este aproape de o reconciliere cu Egiptul și cu Siria. Traversată în lung și-n lat de conducte care aduc gaz natural și țiței din Rusia, Orientul Mijlociu și Asia Centrală în Europa, Turcia aspiră să devină o țară de tranzit pentru resursele masive de hidrocarburi din estul Mediteranei.

Ce se întâmplă cu Turcia contează pentru toată lumea și mai ales pentru Europa. Războiul din Ucraina a scos și mai mult în față importanța Turciei pentru NATO și pentru securitatea la Marea Neagră, în pofida relației ambigue pe care o are cu Rusia.

Prețul

Alegerile din acest an sunt cel mai mare test pentru Erdoğan.

• PREMISE. În zece ani, Turcia a trecut printr-un val-record de refugiați, atacuri teroriste, o tentativă de lovitură de stat, o stare de urgență impusă de pandemie. Pe lângă problema nerezolvată a situației economice, Turcia este nevoită să facă față și consecințelor cutremurelor devastatoare din 6 februarie.
• REPRESALII. Erdoğan s-a folosit de justiție, aservită deja, pentru a fura victoria electorală unui principal rival, liderul opoziției, Ekrem İmamoğlu, care acum trei ani a câștigat primăria Istanbulului. În decembrie 2022, İmamoğlu a fost condamnat la închisoare și i s-a interzis dreptul de a mai face politică (decizia nu este definitivă).

Acest articol a apărut în numărul 157 al revistei NewMoney

FOTO: AFP/Getty