Celebra butadă din 1970 a fostului secretar de stat american Henry Kissinger, „pe cine sun dacă vreau să vorbesc în Europa?“, pare să devină mai actuală ca oricând, în ciuda declarațiilor de dragoste și mesajelor de unitate ale liderilor europeni reuniți la Roma pentru a aniversa 60 de ani de la semnarea tratatelor fondatoare ale UE. Pentru orice observator atent al scenei internaționale, asemenea mesaje sunt puțin convingătoare.
La doar două zile de la evenimentul festiv din Cetatea Eternă, guvernul austriac a anunțat că se va retrage din mecanismul european de repartiție a cotelor de imigranți și, tot atunci, ministrul italian al Afacerilor Externe, Angelino Alfano, aflat în vizită la Moscova, declara că acum este momentul să investească „pe marea piață rusă“, amintind totodată Federația Rusă ca parte a soluției în criza din Ucraina.
Interesele naționale ale marilor state europene din Vest, susținute și de lobby-urile din industriile locale de armament, împing spre crearea unei apărări comune a Uniunii, complementară, dar separată de NATO și care să plaseze Mediterana și Africa subsahariană în prima linie a preocupărilor securitare.
Fără ajutor. În tot acest timp, țările europene de la frontierele răsăritene ale Uniunii și favorabile menținerii angajamentelor anglo-saxone în securitatea europeană nu sunt deloc ajutate de atitudinea noului locatar de la Casa Albă, care dă semnale tot mai clare cu privire la redimensionarea implicării internaționale a Statelor Unite. Reducerea semnificativă a bugetului Departamentului de Stat din proiectul bugetului federal înaintat Congresului anunță o viziune puțin optimistă pentru cei care se așteaptă la continuarea politicii tradiționale americane față de bătrânul continent. Acest lucru este determinat și de evoluția naturală a intereselor americane odată cu deplasarea în macro-regiunea Asia-Pacific a centrului de greutate politică și economică a lumii. Accentuarea acestui nou curent al istoriei face ca tot mai multe națiuni europene să privească cu interes spre Est și mai ales spre marile țări emergente.
De curând, Ministerul Afacerilor Externe francez anunța că cea mai importantă ambasadă din dispozitivul de reprezentare externă este cea de la Beijing, iar ponderea angajaților din ambasadele și oficiile diplomatice din marile țări emergente va crește de la 13% în 2012 la 25% în 2025. Într-o lume globalizată, tot mai mulți încearcă să fie cuprinși de acest nou curent al istoriei pentru a exista. Chiar țări precum Ungaria și Polonia se află în competiție pentru a deveni pivot al prezenței chineze în Uniunea Europeană.
Grupuri-grupuri. În fața crizelor și intereselor diferite, cluburile europene (cuplul franco-german, Grupul de la Visegrád, Grupul de la Versailles – Franța, Germania, Italia și Spania) mai mult sau mai puțin formale devin o regulă. De asemenea, există zvonuri că ar putea fi creat un Consiliu European de Securitate după modelul celui onusian. „Ritmurile diferite“ din Declarația de la Roma din 25 martie 2017 sunt doar o manipulare semantică, pentru a nu spune viteze sau cercuri. Uniunea Europeană devine tot mai mult o asociație de state suverane cu vocație mai mult economică și mai puțin politică, o Europă a statelor naționale așa cum a fost imaginată de Charles de Gaulle. Sentimentul că unele țări sunt de categoria A, iar altele că intră în categoriile B și chiar C poate slăbi și mai mult unitatea ansamblului comunitar și, evident, crește în intensitate vocile diferite în sânul Uniunii Europene.
Această incapacitate de sinteză a intereselor diferite este și un simptom al declinului general al civilizației europene pe scena internațională. Un alt simptom al declinului lent, dar sigur al civilizației noastre este criza demografică durabilă din care izvorăște și teama față de refugiați și imigranți. Totodată, modelul occidental începe să fie tot mai puțin un ideal pentru marile țări emergente, tinere, ele însele (China, Turcia) devenind idealuri de urmat. Era o epocă în care a se civiliza însemna a se occidentaliza și a se europeniza. Acest lucru este tot mai puțin valabil, iar situația de azi este mult mai gravă, chiar dacă ideea declinului era avansată și de Spengler în 1918, când publica „Declinul Occidentului“. Uniunea Europeană nu mai reprezintă avangardă economică a lumii contemporane. Potrivit unui studiu prospectiv PwC, dacă în 2016 UE-27 reprezenta 15% din PIB-ul mondial, în 2050 aceasta nu va reprezenta decât 9%, în timp ce partea Chinei în PIB-ul mondial va trece de la 18% în 2016 la 20% în 2050.
Așa cum spunea Neagu Djuvara, istoria găsește întotdeauna soluții, numai că acestea pot fi dramatice. Aici este responsabilitatea liderilor europeni: gestionarea declinului fără prea multe turbulențe pentru cetățenii europeni.
