Ce număr de telefon are Europa?

Celebra butadă din anii 1970 a lui Henry Kissinger este din nou la modă. Pe 30 iulie, președintele ita­lian al Consiliului de Miniștri (titulatura exactă a șefului guvernului de la Roma), Giuseppe Conte, s-a aflat într-o vizită în Statele Unite ale Americii unde l-a întâlnit pe președintele Donald Trump. O vizită oficială, mai ales din partea liderului unei puteri mijlocii europene nu ar avea nimic specta­culos în sine dacă Giuseppe Conte și establishment-ul de la Roma nu ar fi căutat la Casa Albă un aliat împotriva cuplului franco-german și mai ales împotriva Franței.

Iată ce scria cotidianul torinez La Stampa cu o zi înainte de întâlnirea celor doi șefi de guvern la Casa Albă: „Trump are nevoie de un aliat în Europa pentru a limita proiectele franco-germane de unitate europeană, iar Conte are nevoie să fie consacrat drept lider de către Casa Albă“. Cotidianul cu cel mai mare tiraj din Italia, Corriere della Sera, consideră că „Italia încearcă de câțiva ani să își întărească rolul în Mediterana și ar avea nevoie de o puternică sus­ținere americană pentru a frâna activismul francez în Libia“. De asemenea, șeful guvernului italian a primit girul președintelui ame­rican pentru politica sa în materie de migrație, o altă temă aflată pe meniul dezacordurilor între Roma, pe de o parte, și Paris și Berlin de cealaltă.

De fapt, europenii, incapabili să ajungă la un compromis, caută sprijin în afara Uniunii Europene, de la alianțele tactice cu președintele american Donald Trump la cele cu președintele rus Vladimir Putin, pentru a nu mai vorbi de grupurile mai mult sau mai puțin formale din interiorul comunității europene. Uniunea Europeană sea­mănă tot mai mult cu Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, impozant ca talie, dar în care puteri vecine interveneau pentru a face jocuri și a favoriza principate constitutive ale imperiului.

Un pic de timp. Sigur că, pentru o țară ca România, total ne­pre­gă­tită pentru a face față unor pro­iecte de reformă profundă a Uniunii Europene, asemenea falii îi permit să mai câștige timp, să își compenseze nepregătirea (inclusiv în perspectiva președinției Consiliului Uniunii Europene din pri­ma jumătate a anului viitor) și să creeeze spații de manevră avan­tajoase între SUA și nucleul dur al Uniunii. Există o competiție evidentă între sta­tele europene și diferențe de viziune și, prin urmare, o nevoie de alianțe în care România poate juca un rol valorificând mai mult ponderea ei „pe hârtie“ (votul în instanțele europene) decât pe cea reală. Aici avem însă de-a face cu o viziune pe termen scurt. Pe termen mediu și lung, lipsa găsirii unei sinteze între diverși actori europeni slăbește și mai mult Uniunea Europeană într-un moment în care centrul de greutate politic și economic al lumii s-a deplasat spre regiunea Asia-Pacific și odată cu ea și interesele prioritare ale Statelor Unite.

Costurile dihoniei. O Uniune Europeană divizată nu va putea avansa nici pe calea reformei zonei euro, a spațiu­lui Schengen și a gestiunii eficiente a fluxurilor migratorii, nu va putea transforma în putere poten­țialul său economic și demografic și va reprezenta o realitate slabă în fața SUA, China, Rusia și Turcia, puteri care vor pre­fera să discute cu Parisul, Berlinul, Roma, grupul de la Vișegrad.

O Uniune Europeană divizată nu va putea proteja eficient interesele economice ale firmelor europene, iar acest lucru s-a văzut clar în felul în care europenii nu au putut să își apere interesele în urma retra­gerii americane din acordul nuclear cu Iranul. Puse să aleagă între a face afaceri cu SUA sau cu Iranul, companiile europene nu au ezitat nicio clipă. Așa-numitele măsuri de protecție europene au semănat cu garanțiile franco-brita­nice acordate României în 1939. UE s-a dovedit incapabilă să aibă o strategie colectivă pe un dosar care îi punea la încercare credibilitatea de centru de putere pe scena internațională. De asemenea, acordul semnat pe 25 iulie la Casa Albă de domnii Jean-Claude Juncker și Donald Trump a reușit să divizeze și cuplul franco-german.

Entuziasmul provocat de alegerea lui Emmanuel Macron și speranța că va fi un „salvator al Uniunii Europene“ s-au estompat atât în Europa, cât și la Palatul Elysée care, realist, optează pentru soluții bilaterale în interiorul și în afara Uniunii Europene. Alegerile din mai 2019 ne vor arăta dacă această tendință a „interesului național first“ se va profila și mai mult. În orice caz, Uniunea Euro­peană cu 27 de state este în acest moment al istoriei o rea­litate pur formală, în interiorul acesteia având mai multe realități – cupluri, grupuri, alianțe și electroni liberi precum România și

Bulgaria. Această situație repune diplomațiile naționale în centrul relațiilor intra-europene, dar și în raport cu lumea exterioară UE în condițiile în care Bruxelles-ul reprezintă o realitate tot mai puțin credibilă pe scena internațională.

Ștefan Popescu este Doctor în istoria relațiilor internaționale contemporane la Universitatea Paris 1 - Sorbona și fost secretar de stat în MAE.
← Close