Am primit vestea în toate locurile unde am nimerit peste un pedagog cumsecade: acasă, la şcoală, pe scară sau în spatele blocului. Iar vestea, producătoare de crampe oricărui copil fascinat de ideea răzvrătirii, era următoarea: nu-i frumos să vorbeşti urât. Mai târziu am aflat că interdicţia aceea, absolută în gravitatea ei, era, ca multe lucruri din colţul ăsta de lume, relativă.
Scăpaţi din corsetul bunei creşteri, am avut revelaţia că e firesc şi chiar practic să bobinăm sudălmi; oameni cu disertaţii neplagiate ne-au adus la cunoştinţă că facem ceva terapeutic, că lucrăm la detoxificarea minţii, că mascarea spusă la vreme te ajută să rezişti stresului şi presiunilor care te împresoară.
Diverse sloganuri imbecil-patriotarde îi inculcă românului obligația de-a fi mândru că e român, şi nu azer, chilian sau japonez. Ei bine, iată că mândria carpatină are, am aflat de la specialişti ai detaliului ultim, şi o ramificaţie lexical-frazeologică. Om sta noi prost la autostrăzi, spitale şi analfabetism funcţional, dar există şi capitole unde ţinem steagul sus. La înjurături, de pildă.
Chiar dacă încă nu-i surclasăm pe unguri, suntem totuşi deasupra englezilor. Pe lângă noi, italienii sunt nişte garoafe de plastic, iar francezii, nişte catiheţi sfioşi. Puţini sunt cei care porcăiesc mai năprasnic decât românul – afectuos sau furibund, ghiduş sau apoplectic. Rusul, grecul, polonezul, croatul şi turcul îşi recunosc umili inferioritatea. Viforul înjurăturii româneşti instituie cod roşu de dimineaţă până seara, indiferent de anotimp, guvernare sau alinierea planetelor.
Trimiterea la origini. Ceea ce lingviştii, antropologii, experţii în mentalităţi şi cercetaşii sufletelor nu ne-au spus încă e motivul pentru care injuria românească are o atât de mare nevoie de cuvântul „mamă“. Principalele turbine producătoare de dejecţii – „băga-te-aş“ şi „băga-mi-aş“ – funcţionează greu fără acest combustibil/cuvânt delicat. Trimiterea la origini face parte din repertoriul sine qua non al emiţătorului. O înjurătură care nu poartă în pântecul ei o referire la pântecul din care-ai venit pe lume riscă neomologarea pe piaţă. Procedeul e util şi pentru combaterea iredentismului care, nu-i aşa?, ne târcoleşte.
Aşa s-a ajuns, cu vreo şapte-opt ani în (t)urmă, ca în tribuna unui stadion din Bucureşti să se legene, în bătaie de joc şi de vânt xenofob, o întrebare scrisă în maghiară: „Cât timp ţine o unguroaică rahatul în ea? Nouă luni“. Scabrozitatea a fost premiată de UEFA cu o amendă de cincizeci de mii de euro pentru clubul organizator, dar n-a mai contat. Mama duşmanului venit, ca de obicei, să ne răpească Ardealul fusese lovită în punctul intim. Şi dacă tot am ajuns la galerii şi la playlist-ul lor, să nu uităm că unul dintre refrenele ritualice în domeniu este „pe ei, pe ei, pe ei, pe mama lor“. Măiculiţă, ca să spun aşa.
Observaţia ţine de bunul simţ al atenţiei, necum de eficienţa unei cercetări aplicate: componentele majore ale înjurăturii româneşti de prim nivel sunt mama şi biserica (y compris terminologia şi instrumentarul). În privinţa expedierii la origini, lucrurile sunt limpezi: evocarea anatomiei reproducătoare îi atinge şi pe cel jignit (direct), şi pe cea care l-a livrat (indirect). Sunt foarte dese cazurile când ofensatul însuşi pretinde tratament diferenţiat: „Pe mine n-ai decât să mă-njuri, dar de mama să nu te-atingi, că-i de rău“.
Te poţi lua de oricine, mai puţin de născătoare, de izvorul firii, de fântâna vieţii, de fiinţa care zămisleşte pe lume. De aceea înjurătura vaginală e de neiertat, pe când derivatele în care „mamă“, trecut la genitiv, sunt precedate de alte determinări anatomice (gât, gâţi, gură etc.) devin, prin comparaţie, pasabile.
Mama sacralității. Sacralitatea mamei se conjugă, în mentalul celor care înjură, cu mama sacralităţii. Biserica e, sondaj după sondaj, posesoarea celui mai mare capital de încredere publică pe care-l poate stoca o instituţie. Prin urmare, ea devine furnizor principal de materie primă în geneza injuriei româneşti.
La fel cum, în plan familial, nu există înjurătură de tată, soacră, cuscru, naş, ginere, cumnată sau nepot, în planul instituţiilor nu există înjurătură care să vizeze armata, poliţia, preşedinţia, parlamentul, sindicatele, guvernul, pompierii sau alte centre de încredere publică.
Mama şi biserica (credinţa în Dumnezeu) sunt punctele sensibile ale românului, iar asta se vede în primul rând în felul cum e structurată înjurătura, în arhitectura mai degrabă decât în metafizica ei. Desigur, ocara perfectă în sintetismul ei rotund este „biserica mă-tii“, unde ofensatorul foloseşte ambele vocabule-nucleu.
Însă în prelungirea ei se aşterne un ditamai covorul de injurii în care „mama“ e cuplată la o sumedenie de cuvinte din acelaşi registru: paşte, dumnezei, anafură, prescură, cruce, grijanie, mormânt, morţi. Or, pentru o naţie atât de bine înfofolită în pioşenie, pentru un popor capabil să stea cu orele la coadă pentru atins sau pupat moaşte, uşurinţa cu care croşetează înjurături bisericeşti e suspectă de-a binelea.
