Ce interese strategice sunt în spatele conflictului dintre armeni și azeri

Între Armenia și Azerbaidjan a reizbucnit vara aceasta un conflict rămas nere­zolvat timp de trei decenii, de când Uniu­nea Sovietică s-a dezmembrat. Are nu doar mo­tive istorice, ci este totodată stra­tegic pentru Europa, Turcia și Rusia.

Luptele s-au întețit de-a lungul frontierei dintre Armenia și Azerbaidjan, disputa du­cându-se pe controlul enclavei Nagorno-Karabah. Ambele țări au instituit legea mar­țială, ba chiar stare de război în unele regiuni. Confruntarea nu e o sur­priză, după su­­tele de incidente din ultimii ani, doar că actualele violențe s-ar putea transforma într-un război similar cu cel din anii ’90, co­men­tează publicația Foreign Policy.

Începutul conflictului dintre armeni și azeri

Războiul dintre 1992 și 1994, deși s-a soldat cu peste 20.000 de morți și milioane de strămutări (circa 70% dintre azeri părăsind teritoriul controlat de armeni, iar armenii părăsind teritoriul azer), abia dacă a fost observat de opinia publică occidentală. În centrul conflictului se află teritoriul Na­gorno-Karabah, o superbă zonă mon­tană, după cum reiese și din nume – „gră­dina neagră a munților“ – și care a jucat un rol central în imaginarul colectiv al ambelor popoare.

Când, în 1919-1920, URSS a luat sub control Transcaucazul, regiunea a revenit Republicii Socialiste Sovietice a Azerbaidjanului, în ciuda faptului că avea o numeroasă populație de etnie armeană. Dar asta nu a fost o problemă cât timp ambele țări făceau parte din imperiul sovietic. Nici diferențele religioase dintre cele două popoare – armenii fiind creștin ortodocși, iar azerii, musulmani șiiți – nu prea au contat într-o confe­de­rație atee cum era URSS. Dar pe măsură ce protestele cu iz etnic și religios au înce­put să fie tot mai tolerate, adică de prin anii ’80, armenii au început să fie tot mai revol­tați față de campania de „azerificare“ ini­țiată de autoritățile de la Baku.

Încet-încet, protestele au degenerat în violențele din 1989-1990, atât în regiunea Nagorno-Karabah, cât și în orașele azere Baku și Sumqayit, unde pogromurile îndreptate împotriva armenilor au determinat Kremlinul să instituie aici legea marțială pentru a pune capăt violențelor. Pentru puțin timp însă, dat fiind că, în 1991, Uniunea Sovietică se destrăma, iar războiul între cele două națiuni pe teritoriul disputat care și-a declarat unilateral independența față de Azerbaidjan a devenit inevitabil. În plus, liderii au văzut în șovinism o cale facilă de a-și legitima și consolida puterea la ei în țară.

Ranchiuna istorică & o crimă

Războiul a fost tragic și ridicol în același timp, ține să noteze FP. Dezintegrarea armatei sovietice a creat un număr imens de mercenari ruși care ajungeau să lupte de am­bele tabere (uneori schimbau tabăra chiar pe timpul nopții). După o retragere inițială, Armenia a ieșit cumva victorioasă, în urma unui armistițiu mediat de Moscova în 1994, în urma căruia păstra controlul asupra unei mari părți a regiunii disputate, Nagorno-Karabah.

Pierderea a generat o traumă adâncă în Azerbaidjan, nu doar din cauza pierderii teritoriale și a azerilor expulzați de trupele armene, dar și în virtutea dimensiunilor și forței celor două țări – Azerbaidjanul are o po­pulație de trei ori mai mare decât Armenia. S-a ajuns la numeroase teorii ale con­s­pirației – inclusiv una larg răspândită, potrivit căreia SUA au susținut în secret forțele armene. În realitate, armenii au fost mai bine conduși, mai puțin corupți și mai anga­jați cauzei, comparativ cu azerii demora­li­zați. În plus, Rusia a fost de partea Armeniei, susținând-o cu arme și oferindu-i pre­gătire militară.

Ciocnirile de azi sunt cumva tributare și unei crime scandaloase, mai comentează FP. În 2004, Armenia și Azerbaidjan trimi­teau ofițeri la un curs de engleză la Budapesta, curs organizat de NATO pentru state din afara alianței. În miez de noapte, un ofițer azer, Ramil Safarov, l-a ucis în somn pe un ofițer armean. Safarov nu a luptat în războiul din Nagorno-Karabah, dar era din­tr-un oraș aflat acum sub control armean. Poate fi văzut drept un act individual de nebunie. Dar după ce autoritățile de la Baku au reușit să-l transfere din Budapesta acasă după opt ani din pedeapsa cu închisoarea pe viață pentru crimă, președintele azer l-a amnistiat, l-a promovat și i-a dat și o casă. Ministrul azer de externe a comentat că Safarov a fost aruncat pe nedrept în închisoare „după ce a apărat onoarea țării și dem­nitatea poporului azer“.

Pentru a-și menține poziția de forță în ne­gocieri și a evita acuzații de agresiune, Armenia a menținut statutul de republică in­de­pendentă pentru Nagorno-Karabah și nu a anexat-o. Nimeni nu prea recunoaște acest stat, oficial nu­mit Republica Arțah.

SUA și Rusia s-au implicat semnificativ în tentativele îndelungi, dar inutile, de a găsi o soluție definitivă. În SUA, americanii armeni au un grup de lobby cu o influență mode­rată, însă Baku a investit masiv în relația cu companiile petroliere americane. La mijlo­cul anilor 2000, ambele părți au aderat la Principiile de la Madrid – Armenia renunța la teritoriul periferic pe care-l ocupa în jurul enclavei Nagorno-Karabah, cei strămutați se puteau întoarce acasă, ambele țări și pu­te­rile occi­dentale garantau drepturile re­zi­denților din enclavă și, în final, statutul aces­teia urma să fie rezolvat. Doar că Armenia nu dorește să cedeze controlul de facto pe care-l exercită, iar Azerbaidjanul nu are de gând să renunțe la pretenții – mai ales că naționalismul joacă un rol critic în menține­rea la putere a lide­ri­lor de la Baku și Erevan. În plus, nici opi­nia publică din ambele state nu prea e de acord cu un compromis.

Escaladarea conflictului

2020 pare să fie un an groaz­nic din toate punctele de vedere, dar în unele locuri există motive specifice, nu globale, cum este pandemia. În 2019 s-a ascuțit retorica belicoasă dintre cele două capitale. Iar vara aceasta, în iulie mai precis, după câteva ciocniri soldate cu victime, po­li­ticienii din ambele țări au strâns flamura naționalistă și mai puternic în mâini.

Este greu de întrevăzut un Azerbaidjan triumfător, mai ales că pierderile materiale par a fi mai mari în tabăra azeră, cel puțin acum. Armenia controlează pozi­țiile înalte, ceea ce îngreunează mult înaintarea azeră în munți. În plus, for­țele militare azere con­tinuă să fie nemotivate, corupte, ineficiente (rata de dezertare este de aproape 20%). Cu banii din petrol a fost cumpărată teh­nică de luptă în perioada 2008-2014, dar mi­li­tarii nu au pregătirea necesară pentru a o fo­losi eficient. În plus, prăbușirea prețului la țiței a aruncat în declin economia azeră.

Intensificarea ofensivei azere ar putea de­clanșa o intervenție mai directă a Moscovei, care cel mai probabil va forța rapid un ar­mistițiu.

Ar fi și spectrul îngrijorător al răspândirii conflictului în regiune. Turcia s-a pro­nunțat de partea Azerbaidjanului pe fondul istoricei ostilități a Turciei față de armeni.

Din perspectivă religioasă, totuși, conflictul din Nagorno nu a devenit niciodată un soi de jihad, așa cum s-a întâmplat în Cecenia, chiar dacă aproape 2.000 de mujahedini au luptat de partea azerilor (din motive pecuniare). Însă nu este exclus ca asta să se schimbe, observă FP. Majoritatea celor uciși nu erau născuți când acest conflict a început. Așa că, probabil, vom avea parte de un nou război scurt, dar dureros, urmat de o nouă pace aparentă, conchide FP.

Geopolitică și gloanțe

Conflictul dintre armeni și azeri este unul istoric și amestecă interese politice, etnico-religioase și economice în regiunea cau­ca­ziană.

• Risc. Situația actuală este periculoasă și pentru că nu ar exista forțe internaționale care să facă presiuni pentru încheierea unui armistițiu, cred unii analiști. În plus, nu se știe cât de departe este dispusă Turcia să meargă cu susținerea sa pentru Azerbaidjan.
• Miză. Comunitatea internațională este cât se poate de interesată ca situația din regiune să redevină calmă, mai ales că Azerbaidjan este traversat de două conducte de gaz și țiței din Marea Caspică, importante pentru Turcia, dar mai ales pentru Europa.

Acest articol a apărut în numărul 101 al revistei NewMoney