Ce înseamnă să fii onest

Ca în orice activitate de interes și de utilitate pu­blică, și în presă, onestitatea rămâne actuală, fără de care nu se poate, indiferent de vremurile pe care le trăim.

Întrucât am sentimentul că din această ones­titate s-a mai pierdut pe drumul pe care-l parcurgem tot mai grăbiți spre cititori, mă rog, utilizatori, cum se zice azi, voi da două exemple extreme de onestitate din media în acest articol.

Poartă titlul unei piese a lui Oscar Wilde, ce avea subtitlul „O comedie trivială pentru oameni se­rioși“, iar onestitatea de care încerc să dau dovadă aici mă determină să avertizez că e posibil ca ma­rele scriitor să fie parcurs și azi cu delectare, chit că satira sa despre convențiile și manierele din epoca victoriană riscă să pară desuetă.

ZIUA FĂRĂ ȘTIRI

Aprilie 1930 a fost o lună plină de evenimente din care se puteau face știri: specta­colul „Îngerul albastru“, cu Marlene Dietrich, a avut premiera în Germania; arhiepiscopul copt al Bise­ricii Ortodoxe Tewahedo din Etiopia l-a încoronat pe împăratul Haile Selassie I, ales al lui Dumnezeu, ca „Rege al Regilor Etiopiei“ – rastafarienii credeau că e încarnarea Domnului; în Panama, statul situat în partea cea mai îngustă a istmului de la care își trage numele și care leagă Americile, este înființat Partidul Comunist; a avut loc prima ediție a premii­lor Oscar transmisă la radio; iar în data de 18 s-au întâmplat două evenimente majore: în India brita­nică s-a petrecut o tentativă de asalt asu­pra ar­se­na­lului poliției și al forțelor auxiliare din Chitta­gong, provincia Bengal, de către revoluționari pro-independență, înarmați și conduși de Surya Sen, supranumit Master-da; iar la ora locală 20.45, crai­ni­­cul BBC a transmis de la Londra că nu există nicio știre și a difuzat, pe segmentul de un sfert de oră, un concert – practic, a fost comutată legătura la Queen’s Hall din Langham Place, unde se ținea o re­­prezentație a operei „Parsifal“, de Wagner.

Nu are nicio importanță numele crainicului, întrucât, pe atunci, BBC insista ca ei să rămână anonimi, chit că ghidul Radio Times le mai publica fotografiile. Doi ani mai târziu erau atât de populari, încât o cro­nică a consemnat faptul că era suficient ca un crai­nic să tușească în direct pentru a fi umplut de ca­douri, de la pastile de tuse la lenjerie intimă din lână.

Anunțul a sunat așa: „Bună seara. Azi e Vinerea Mare. Nu există nicio știre“. De fapt, exista o știre, iar BBC o avusese – asaltul din India menționat. Doar că insurgenții tăiaseră firele de telegraf, iar la Londra nu s-a mai putut face o știre fără informațiile și culoarea locale, astfel ajungându-se, pentru pri­ma și ultima dată în istoria unui reper al presei mondiale, la „there is no news“.

Publicul nu s-a supărat pe faptul că nu primise nicio știre (cu excepția faptului că era Vinerea Mare, ceea ce oricum știa toată lumea) – în fond, Lord Reith solicitase clemență în primii ani de func­țio­nare: „Țineți cont de faptul că suntem un radiodifuzor nou și, prin urmare, unele dintre programe nu vor fi nici foarte interesante, nici foarte bune“. Iar primul șef al BBC era o persoană respectată, pentru principiile sale și pentru franchețea cu care le expunea: „Cel care se mândrește cu faptul că oferă ceea ce crede că dorește publicul creează ade­­sea o cerere fictivă de standarde scăzute, pe care o va satisface“.

FARSA DE LA ZOO

Înființat în 1835, The New York Herald a ajuns într-un deceniu cel mai popular coti­dian din America. În 1861 tipărea zilnic 84.000 de exemplare și s-a autointitulat ziarul cu cel mai mare tiraj din lume. Iar în 1874 a dedicat prima pagină – și spații ample, în interior – evenimentului rămas în istorie drept „Farsa de la Zoo“, o poveste inven­tată despre fiarele de la Gră­dina Zoologică newyor­keză care au atacat oamenii și au făcut nenumărate victime. A fost intitulată „O ca­lamitate înfiorătoare: animalele sălbatice au eva­dat din Central Park“.

Relatarea a fost zguduitoare, faptele – sângeroase. Cuprindea starea de urgență, inter­venția Gărzilor Naționale, citate ale martorilor oculari, care povesteau, printre altele, cum au vă­zut un leu sfâșiind patru copilași. După cum con­sem­nează Robert E. Bartholomew și Benjamin Rad­ford în vo­lumul „Au aterizat marțienii! O istorie a pa­ni­ci­lor și farselor din media“, publicul oripilat e posibil să nu fi ajuns la finalul articolului, după atâ­tea detalii cumplite.

În ultimul paragraf scria negru pe alb: „Desigur, întreaga poveste de mai sus este o pură invenție. Nici măcar un cuvânt din ea nu este adevărat. Nici măcar o singură faptă sau incident descris nu a avut loc. Este o farsă uriașă, o romanță sălbatică sau orice alt epitet al lipsei totale de încredere pe care cititorii noștri ar putea alege să-l aplice“.

Să fii onest în presă înseamnă să nu difuzezi nicio știre dacă nu întrunește standardele elementare. Sau să fii onest și când minți de îngheață apele. Firește, rămâne să judecați dumneavoastră dacă e onest să folosesc timpul prezent.

Horia Ghibuțiu este jurnalist tradițional convertit la digital.