Ce facem cu aspirațiile noastre

Oamenii care și-au luat case prin credit ipotecar nu au devenit „robii“ băncilor, ci „prizonierii“ propri­i­lor aspirații. Aceasta este deja celebra afirmație făcută la mijloc de iunie de guvernatorul Băncii Naționale, Mugur Isărescu, care i-a ofensat probabil pe unii debitori.

În același context, cel al prezentării raportului asupra stabilității financiare, tot guvernatorul a evo­­cat o amintire din copilăria sa, atunci când ca­sele nu se făceau pe credit, ci printr-un efort îndelungat: „Eu am trăit în copilăria mea maniera în care se făceau case. Nu erau pe atunci credite. Luai o cărămidă, un lemn, reușeai să construiești o casă în 20-30 de ani. Apoi a venit moda blocurilor, să fie cumpărate prin credite“.

Citești de două ori și greu îți vine a crede că aceste cuvinte sunt rostite de șeful băncii centrale. Până la urmă, care mai este rolul creditului ipotecar: nu acela de a ne aduce în prezent aspirațiile? Nu așa funcționează de secole instituțiile de credit?

O hibă a creierului. Dincolo de tușele voit îngroșate (din rațiuni de eficiență a comunicării), afirmațiile lui Isărescu atrag atenția asupra unei serioase hibe a modului nostru de gândire. Nu suntem înzestrați cu capacitatea de a înțelege că trecem printr-un proces de schimbare continuu și că mâine vom fi cu totul alții față de azi. Iar această hibă ne împiedică să calcu­lăm cu rigoare riscurile – inclusiv cele pe care le implică rambursarea unui împrumut.

Mai simplu spus, nu ne imaginăm că peste zece ani s-ar putea să câștigăm (mult) mai puțin decât azi. Sau că, la 60 de ani, vom avea mult mai puțină energie decât la 30 de ani.

Psihologul și scriitorul american Dan Gilbert s-a aplecat mult asupra acestei „disfuncționalități“ a psihicului uman în cartea „Stumbling on Hapiness“ (Cum ne împiedicăm de propria fericire – într-o traducere foarte relaxată) și în mai multe prelegeri în cadrul conferințelor TED.

Într-una dintre ele, susținută în 2014, Gilbert arată cum fiecare dintre noi ajunge extrem de nemulțumit de deciziile pe care le-a luat fericit în trecut. Tinerii ajung să plătească o avere pentru a-și șterge tatuajul pe care și l-au făcut cu entuziasm în adolescență. Cei ajunși la vârsta de mijloc se grăbesc să divorțeze de partenerul (-a) cu care în tinerețe de-abia așteptau să se căsătorească. De asemenea, vârstnicii cheltuie cu repeziciune ceea ce au acumulat cu dificultate în tinerețe.

„O neînțelegere fundamentală a puterii pe care o are timpul“, este explicația pe care scriitorul american o găsește pentru toate aceste decizii contradictorii specifice vieții fiecăruia. Trăim cu falsa impresie că istoria noastră personală se sfâr­șește azi.

Pentru a demonstra toate acestea, Gilbert a făcut și câteva măsurători pe eșantioane reprezentative. Într-unul dintre sondaje, atunci când a întrebat cât ar plăti cineva pentru a-și vedea cântărețul preferat peste zece ani, respondenții au spus că ar fi dis­puși să plătească, în medie, 129 de dolari. În schimb, întrebați cât ar plăti pentru a-și vedea artistul pre­ferat cu zece ani în urmă, tot în medie, res­pon­denții ar fi dispuși să plătească doar 80 de do­lari. Concluzia este că suntem înclinați să supra­esti­măm stabi­litatea preferințelor noastre actuale.

Calea spre libertate. Reanalizând afirmațiile guvernatorului din această nouă perspectivă, putem înțelege că e, de multe ori, stupid (nu doar riscant) să luăm credite pe termen lung, în condi­țiile în care peste 20-30 de ani vom fi cu totul alții, nu doar din punct de vedere financiar, ci și din perspectiva propriilor pre­ferințe. Cu alte cuvinte, o locuință cumpărată azi nu ne va mai plăcea la fel de mult peste două-trei decenii, când copiii (mici în momentul achiziției) vor fi plecat de acasă.

Cum putem face însă să ne îndeplinim aspirațiile fără să devenim prizonierii lor? Răspunsul, prie­te­ni, e sharing economy. Iar „milenialii“ – generația născută în anii ’80 și ’90 – au îmbrățișat din plin acest răspuns. Tot mai mulți tineri din acest contingent de vârstă sunt dispuși să închirieze și să împartă cu alții propriile active, în loc să dețină. Vorbim de locuințe, mașini, biciclete, arhive de filme sau muzică, cărți etc. Dacă sunteți interesați de subiect, căutați ediția de acum trei numere a NewMoney și veți găsi o poveste completă a fenomenului.

Iar dacă virusul sharing economy se va răspândi pe scară largă, ce se vor face bancherii? Vor vinde mai puține credite ipotecare celor care nu pot să trăiască fără să le dețină. Iar colegii lor de la departamentele care acordă împrumuturi compa­niilor vor finanța startup-uri pentru noua ordine a lucrurilor care se întrevede la orizont.

Ca să îl mai cităm încă o dată pe Dan Gilbert, „singura constantă din viața noastră este schimbarea“. E o regulă pe care atât creditorii, cât și de­bitorii e bine să și-o amintească măcar din când în când.