Ce e Dan și lui Puric îi place

[vc_row][vc_column][vc_column_text]

Cândva se va inventa jocul „Ce ai face dacă ai fi Dan Puric pentru o zi?“. Sau nu o să fie tocmai o distracție, ci o formulă de negociere tera­peu­tică a stimei de sine.

Ca orice om care ajunge să traforeze obsesii pu­blice și să mai aibă și succes, actorul are duș­ma­nii săi. Unii dintre cei care îi stau împotrivă sunt oameni (în cea mai mare parte), alții au natură ceva mai abstractă (idei, principii, prevederi legale). Presa i-a găsit un angajament semnat la Securitate pe vremea în care era elev de liceu. În 2012, CNSAS publica o adeverință care atesta că nu a făcut poliție politică. A fost ironizat și acuzat că face jocuri obscure de pasionații de teorii ale conspirației.

Până să devină un fenomen, actorul primise Steaua României pentru servicii excepționale în cultură (2000) și Crucea Casei Regale a României (2009). Lucrurile s-au schimbat treptat pentru Puric. Mai întâi a vorbit despre meseria sa în termeni religioși, apoi a trecut la discursuri ocazionale pe la câte o dezvelire de statuie, iar etapa ur­mătoare, cea a conferințelor publice, a venit aproape de la sine. După ce a publicat volumul „Cine suntem“ (2008), a început o serie de spectacole în care și-a formulat un stil propriu de agă­țare a atenției publicului.

Respectat ca artist de pantomimă, Puric a transferat tot ce învățase în spectacolele fără cu­vinte în discursurile despre corp, națiune, om frumos, suflet, neam, demnitate. Predicile sale (le nu­mește mărturisiri) sunt punctate cu glume pentru relaxare și detensionare și cu mici istorii cu aer personal.

Manualul invidiosului. Unii pot să se uite cu jind la reușitele altora. Specialist în metafore și construcții afectate, Dan Puric pune în scenă afir­mații ca „limba română este egal limbă creș­tină“ sau „ceea ce deranjează foarte mult în epoca con­temporană este faptul de a fi românesc“, cum spunea anul trecut în conferința „Să fii român“.

Adevărata performanță a actorului este că nu încearcă să convingă de nimic. Doar urcă în fața publicului care plătește bilete cu prețuri de la 30 la 60 de lei și desfășoară un discurs ușor va­riat, cu momente care sunt fie de victimizare, fie de mitizare. Și atât. Lejeritatea cu care contro­lează urechile unui public dedicat îl face să spună uneori lucruri care ascultate ar ridica semne de întrebare serioase. „Numele nu i-l dau pentru că nu are dreptul să trăiască“, spunea actorul la Zalău în octombrie 2015 despre un intelectual care făcuse greșeala să scape din vedere momentele de „demnitate“ care ar pune un neam deasupra altora.

Pe aripile metaforei lui Puric, „neamul e făcut de Dumnezeu. Națiunea e făcută de oameni“. O metaforă pentru care poți oricând să găsești re­fe­rințe în texte formulate prin diferite cotloane propagandistice ale istoriei. Și atunci cum să mai fie invidios pe viața liberă de sperieturi medievale cel căruia i s-a repetat mereu că trebuie să existe o logică și în spatele nereu­și­telor lui? O metaforă dă impresia unui duș reconfortant. Dar este numai muzică de fundal.

O ploaie ușoară de clișee toxice. Dan Puric are cele mai bune intenții din lume. Pare că își spune părerile. Ultima dată, acestea erau libere și erau preferabile datului în cap pe stradă. Dar pă­re­rile lui descriu dușmani care au intenții clare: „Trebuie să fii ușor diluat într-o supă neidenti­tară“ sau „Pământul din România e cel mai bun din Europa. Că de-aia e bătaia mare aici“. Acuză, de asemenea, un pro­­ces de deformare cu meca­nisme care amintesc de logica mișcărilor totalitare: „Asist la produce­rea unui nou român“.

Colonizarea se produce pe internet, ocupația de către un imperiu sau altul se face pașnic. Micile și marile răsturnări logice de tip „1984“ ajung să fie atât de la îndemână. În lectura predicii pacea de­vine război, economia este risipă și așa mai departe: „Toleranța e o impostură de tip occidental. Poporul român este îngăduitor și milos“. Asta nu îl împiedică să treacă imediat la prezentarea unor cazuri exemplare de „mutat falca“ din demnitate creștină.

O să aibă vreo vină Dan Puric atunci când cine­va o să ia în serios jocul său retoric și o să pună la punct ce nu îi convine cu argumente fizice? Probabil că nu. Să sperăm că nu. Nu de alta, dar, vorba lui: „Noi nu avem documente arheologice de exis­tență, mai ales în Ardeal. De-asta ne toacă ăștia la cap. Știți ce documente avem? Și cu care îi termini? Sufletești. De mii de ani ducem un anumit fel de a fi. Care a rămas neschimbat“. Și asta nu e neapărat un lucru bun.

[/vc_column_text][vc_text_separator title=”Săriturile maxime” color=”juicy_pink” border_width=”2″][vc_column_text]Pe cât de controversate sunt discursurile sale, pe atât de respectată este cariera sa pe scenă.[/vc_column_text][vc_column_text]Ucenicie. Dem Rădulescu a fost profesorul său la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care Puric l-a absolvit în 1985.

Teatru. Cel mai recent spectacol pe care l-a regizat este „Înșir’te mărgărite“ din 2015, la Teatrul Național „I.L. Caragiale“.

Premiu. Prima distincție pentru pantomimă a primit-o în 1987.

Colaborare. Când avea 17 ani a semnat un angajament cu Securitatea, dar până în prezent nu a fost găsită nicio notă informativă care să-i aparțină.[/vc_column_text][/vc_column][/vc_row]

FOTO: „Să fii român”, cel mai recent volum cu textele lui Dan Puric, este publicat de editura Compania Dan Puric. Sursa foto: Mediafax