Cât de periculoase sunt încă epavele submarinelor nucleare sovietice care zac pe fundul oceanului Arctic și al Mării Barents

Dedesubtul celor mai aglomerate zone de pescuit din lume, pe fundul Oceanului Arctic și al Mării Barents, zac dezintegrate aproape 200 de submarine radioactive sovietice. După decenii, Rusia se pregătește să le scoată la suprafață. Nota de plată – peste 1,3 miliarde de dolari. Paradoxul este altul – s-ar putea să fie de fapt doar preludiul unui nou val de nuclearizare a regiunii.

Prin tradiție, în Rusia, ca și în România, se aduc flori în număr impar celor vii și în număr par atunci când se merge la o înmormântare sau la cimitir. Din când în când, Raisa Lappa (83 de ani) din localitatea Rub­țovsk, așază trei trandafiri sau trei gladiole pe o placă comemorativă în memoria fiului ei, căpitanul Serghei Lappa, ca și când ar fi viu. Din păcate însă, Serghei și-a pierdut viața într-o operațiune în Oceanul Arctic des­fă­șurată în 2003.

Raisa se numără printre cei care și-ar dori ca submarinul K-159 să fie readus la suprafață, pentru a pu­tea înhuma rămășițele fiului său și a-și găsi astfel pacea, scrie BBC într-un amplu material dedicat efortului uriaș de decontaminare a zonei arctice de deșeuri radioactive de proveniență sovietică.

După 17 ani de promisiuni, s-ar putea ca în sfârșit dorința să i se îndeplinească, deși nu din grijă pentru rămășițele lui Serghei Lappa și ale celorlalți șase colegi ai acestuia.

În urma decretului intrat în vigoare în martie, pre­șe­dintele rus, Vladimir Putin, pune în miș­care două ini­țiative menite să permită aducerea la su­prafață a două submarine nucleare sovietice și a patru compartimente pentru reactoare, ceea ce ar reduce cu 90% cantitatea de material radioactiv de pe fundul mării. Primul pe listă este submarinul K-159, unde căpitan era Serghei Lappa.

Cele două submarine au o radiație gama de un mi­li­on de curie, echivalentul unui sfert din cantitatea eliberată în aer în prima lună de la producerea dezas­trului de la Fukushima (Japonia). Rusia va prelua în 2021 președinția Consiliului Arctic și decizia are un me­saj – Rusia nu este doar cea mai importantă putere comercială și militară din Oceanul Arctic, ci și, iată, un lider ecologist.

Submarinul K-159 a eșuat în largul portului Murmansk din Marea Barents, cea mai bogată din lume în cod, dar și un important habitat pentru eglefini, crabi roșii, morse, balene, urși polari și multe alte animale. Paradoxul este însă că, pe de altă parte, Rusia este în plin demers de renuclearizare a Arcticii, desfășurând acolo noi vase și echipamente militare.

Decrepita moștenire

În timpul Războiului Rece, SUA și fosta URSS au construit cumulat peste 400 de submarine cu propulsie nucleară, un atu silențios care le dădea adversarilor o ultimă șansă să lovească chiar și în cazul în care rachetele și bombardierele strategice ar fi fost neutralizate de inamic. La doar 97 de kilometri de frontiera cu Norvegia, membră a NATO, portul arctic Murmansk și bazele militare ru­sești din imediata apropiere au devenit un soi de hub al spărgătoarelor de gheață și al navelor nucleare sovietice.

După căderea blocului comunist, a început să se vadă și impactul asupra mediului. De pildă, în Golful Andreieva, unde în 1982 s-au scurs în Marea Barents 600.000 de tone de apă contaminată de la un depozit nuclear, combustibilul uzat de la peste 100 de submarine era depozitat în canistre ruginite sub cerul liber. De teama contaminării, Rusia și țări din vestul Europei (printre acestea, și Regatul Unit) au inițiat un program de dezmembrare a 197 de submarine nucleare, plus curățarea de combustibil ars și de deșeuri radioactive a Golfului Andreieva și a altor trei zone de coastă expuse – un efort de peste 1,3 miliarde de dolari.

Ca și în alte țări, deșeurile nucleare sovietice au fost deversate în mare. Un studiu de fezabilitate din 2019 realizat de un consorțiu din care a făcut parte și firma britanică Nuvia a identificat 18.000 de obiecte radioactive în Oceanul Arctic, printre care 19 submarine și 14 reactoare. O mare parte din acestea au acum un nivel scăzut de radiație, însă studiul a descoperit că în jur de 1.000 au nivel ridicat de radiație gama. Cam 90% din cantitatea radioactivă se află concentrată în șase obiecte, cum sunt numite, pe care Rosatom le va scoate din mare în următorii 12 ani, potrivit anunțului făcut pentru Future Planet de Anatoli Grigoriev, director tehnic internațional în cadrul companiei. Este vorba de două submarine nucleare și de compartimentele pentru reactoare din alte trei submarine, plus spărgătorul de gheață Lenin. „Chiar și extrem de scă­zuta probabilitate a unei scurgeri radioactive ar fi un risc inacceptabil pentru ecosistemul arctic“, spune Grigoriev.

Provocarea

Este o operațiune fără precedent. Recuperarea compartimentelor care găzduiau reactoarele va implica muncă în ape extrem de reci, care poate fi făcută în siguranță doar trei-patru luni pe an. Cele două submarine nucleare, care au o încărcătură radioactivă de un milion de curie, vor face și mai dificil totul.

Una dintre epavele din adâncuri este K-27, un submarin de atac de 118 metri, conceput să vâneze alte submarine și botezat „Peștișorul de Aur“. A început să aibă probleme din 1962 cu reactoarele lui experimentale cu metal lichid – unul chiar a cedat șase ani mai târziu, expunând nouă membri ai echipajului la o doză letală de radiații. A fost parțial cimentat și scufundat controlat, astfel încât protecția epavei să re­ziste până în 2032.

Un alt incident se dovedește însă și mai alarmant. K-159, tot un submarin de atac, cu o lungime de 107 metri și în uz din 1963 până în 1989, s-a scufundat fără avertisment având la bord 800 de kilograme de uraniu uzat. Acum se află pe fundul mării, la nord de Mur­­mansk. Thomas Nilsen, editor al publicației online The Barents Observer, a descris plastic submari­nele ca fiind un fel de „Cernobîl în slow motion pe fundul mării“.

Ingar Amundsen, șeful diviziei internaționale pri­vind securitatea nucleară din cadrul Autorității Nor­vegiene pentru Siguranță Nucleară și Radiații, crede că este doar o chestiune de timp până când submarinele scufundate vor contamina apele, dacă vor fi aban­donate definitiv.

Un august blestemat

Serghei Lappa s-a născut în 1962 la Rubțovsk, un orășel din Munții Altai situat la frontiera cu Kazahstan. După absolvirea colegiului, a ajuns în cel mai prestigios serviciu naval – Flota de Nord a submarinelor. După destrămarea Uniunii Sovietice, ar­mata a intrat în declin, fapt dovedit in­clusiv de catastrofa submarinului Kursk care ucidea 118 membri ai echi­pajului în august 2000.

La momentul tragediei Kursk, Lappa era căpitanul submarinului K-159, care ruginea în apropiere de izolata localitate Gremiha. În dimineața de 29 august 2003, ruginitul K-159 a fost tractat pentru a fi dus la baza Murmansk, unde urma să fie dezmembrat. Prognoza meteo indica însă vânt puternic. În apro­piere de insula Kildin, după miezul nopții, cablurile au cedat. Submarinul era inundat. Cu excepția a trei membri ai echipajului, restul de șapte au murit, iar odată cu aceștia, și căpitanul Lappa. Auto­ritățile au promis că vor aduce într-un an epava la suprafață. Au trecut 17 ani și rudele așteaptă măcar recuperarea rămășițelor captive în epavă.

Recent însă, iată că situația dă semne de schimbare, odată cu revitalizarea interesului Rusiei în Arctica. Din 2013, șapte baze militare din Arctica și două terminale pentru rezervoare au fost construite pe așa-­numita Rută Maritimă de Nord, un fel de scur­tătură spre China pe care ar urma să fie transportate 80 de milioane de tone de marfă până în 2025, după cum a dat asigurări președintele Putin. Epava submarinului K-159 zace undeva la capătul estic al acestei rute.

Minimizarea riscurilor

Rusia, Norvegia și alte țări care pescuiesc masiv în aceste bogate ape ale Mării Barents s-au trezit acum cu sabia lui Damocles deasupra capului, comentează BBC. Deși o expediție norvegiană la epava K-159 nu a găsit radiații peste nivelul normal, un expert rus de la Institutul Kurcea­tov din Moscova spune că o fisurare a reactoarelor nucleare se poate produce în 30 de ani de la scufun­dare, în cazul fericit, sau în 10 ani, în cel mai pesimist scenariu. S-ar elibera în apele marine izotopi letali precum Cesiu-137 radioactiv și Stronțiu-90.

Chiar dacă vastitatea mării și a oceanelor diluează radiațiile, chiar și un nivel foarte mic poate deveni, prin bioacumulare, concentrat în animalele submarine pe care apoi oamenii le consumă. Consecințele economice pentru pescuitul în Marea Barents, furnizor global de cod și eglefin, „ar putea fi mai grave de­cât cele asupra mediului înconjurător“, crede Hilde Elise Heldal, cercetătoare la Institutul de Cercetare Marină din Norvegia. Interzicerea pescuitului în Ma­rea Barents și în Marea Kara ar costa economiile rusă și norvegiană 120 de milioane de euro lunar, indică un studiu de fezabilitate realizat de Comisia Europeană.

Tot Heldal spune că dacă tot materia­lul radioactiv din K-159 ar fi eliberat dintr-odată, nivelul de Cesiu-137 în mușchii codului ar crește de 100 de ori. Ar fi sub nivelul stabilit de Norvegia după accidentul de la Cernobîl, dar suficient pentru a descuraja consumul de către oameni. De pildă, peste 20 de țări interzic încă fructele de mare japoneze, chiar dacă studiile arată că nu există concentrații de risc ale izotopilor radioactivi în vietățile din Pacific după catas­trofa de la Fukushima din 2011.

Deocamdată însă, nu există o navă ca­pabilă să ridice K-159 de pe fundul mării, prin urmare trebuie construit un vas de salvare special. Dacă survine un accident în timpul operațiunii, vibrațiile la nivelul reactorului ar putea amesteca elementele din combustibil și declanșa o reacție în lanț, chiar o explozie, caz în care ar crește nivelul de radiații de 1.000 de ori (mai mult decât în cazul incidentului din Golful Chazhma din 1985). Ar fi afectate atât animalele submarine, cât și cele de la suprafață, iar Norvegia ar putea avea in­ter­dicție mai bine de un an să mai vândă pește și carne de ren, notează un studiu de impact.

Pe de altă parte, Amundsen susține că riscul unui deznodământ atât de rău în cazul K-159 și K-27 este mic spre minim, dacă se face o foarte precisă planificare, cum s-a făcut în cazul îndepărtării combustibilului uzat din Golful Andreieva. „Să nu lăsăm pe seama generațiilor viitoare să rezolve problema, mai ales că s-ar putea să aibă o experiență limitată în a gestiona o astfel de moștenire toxică“, spune el.

Este de notorietate lipsa de transparență a industriei nucleare rusești. Și azi, Rosatom neagă dovezile experților internaționali privind sursa norului radioactiv cu Ruteniu-106 de deasupra Europei, în 2017 – anume facilitatea de reprocesare de la Maiak care primește combustibil uzat adus pe calea ferată din Golf­ul Andreieva.

Rașid Alimov, din partea organizației Greenpeace Russia, se arată rezervat. „Ne îngrijorează cum se face monitorizarea operațiunii de ridicare a celor două submarine, implicarea publică și transportul de combustibil uzat spre facilitatea de la Maiak“, a declarat acesta.

Misiune neobișnuită

Aducerea la suprafață a unei epave de submarin este în sine o operă inginerească. SUA au cheltuit 800 de milioane de dolari încercând în 1974 (Proiectul Azorian, n.r.) să ridice din Pacific de la 5.000 de metri adâncime submarinul cu propulsie diesel K-129, care avea la bord câteva focoase nucleare. Au reușit să scoată doar un sfert din el, dezamă­gitor pentru serviciile de informații. A fost operațiunea la cea mai mare adâncime.

Cea mai grea operațiune a fost în cazul submarinului Kursk – aducerea la suprafață a 17.000 de tone de la o adâncime de 108 metri în Marea Barents. Pentru aceasta, companiile olandeze Mammoet și Smit International au instalat 25 de macarale hidraulice pe o barjă gigantică, iar scafandrii au dat 26 de găuri în fu­zelajul submarinului scufundat. După patru luni de muncă la limită, pe 8 octombrie 2001, epava a fost re­morcată la cheu în portul Murmansk.

Având doar 5.000 de tone, submarinul K-159 este mult mai mic decât Kursk, numai că are un fuzelaj ca o foiță, așa că scenariul în care ar fi făcută o gaură prin care să fie pompat aer înăuntru și ridicat pe ba­loa­ne iese din calcul. La o conferință a Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), în de­cembrie 2019, Rosatom a spus clar că nu există în lume utilaje care să-l ridice, așa că trebuie construit un vas personalizat de salvare. Implicit, vor crește costurile estimate inițial pentru ridicarea celor mai ra­dioactive șase obiecte de pe fundul mării – 278 de milioane de euro.

În august au apărut informații noi. Mai este luat în calcul un scenariu pentru ridicarea submarinului K-159: o pereche de barje echipate cu macarale hidraulice și ancorate bine în mare. În loc să fie folosite niște gheare de oțel precum cele inserate în cele 26 de găuri date în carcasa submarinului Kursk, ar urma să fie folosite niște cârlige gigantice care să apuce întreaga epavă și să o tragă între cele două barje. Dedesubt ar fi poziționată o barjă parțial submersibilă, adusă la suprafață și aliniată cu epava și aceasta din urmă remorcată astfel spre cheu. „Atât K-27, cât și K-129 pot fi recuperate astfel“, mai spune Grigoriev.

Una dintre cele trei firme care lucrează la acest plan pentru Rosatom este firma de design militar Malachite, cu sediul în Sankt Petersburg, care a mai cre­ionat un plan pentru aducerea la suprafață a epavei K-159 și în 2007. Nu s-a materializat din cauza lipsei de bani. Anul acesta, s-a trecut la îmbunătățirea res­pectivului plan, după cum a declarat pentru Future Planet un angajat al firmei. Rămân însă multe necunoscute – nu se știe în ce stare se află fuzelajul, ce forță poate să suporte, ce cantitate de aluviuni s-a depus în cei 17 ani. „Este nevoie de o evaluare precisă a condițiilor de acolo“, a mai spus angajatul sub re­zerva anonimatului.

Paradoxul nuclear

Scoaterea de pe fundul apei a celor șase obiecte radioactive slujește imaginii de apărător al fragilului mediu arctic pe care Vladimir Putin și-o croiește. În 2017, inspecta personal rezulta­tele unei operațiuni de adunare a 42.000 de tone de res­turi metalice din arhipelagul Franz Josef, în cadrul unei ample operațiuni de curățare a Arcticii.

Și chiar în ziua anunțării proiectului de lege privind obiectele radioactive scufundate, în martie 2020, a sem­nat și un document care să asigure protejarea mediului înconjurător arctic, a teritoriilor și vieții indi­genilor, document considerat de interes național în re­giune. „Pentru Putin, zona arctică este parte din moș­­tenirea lui istorică. Trebuie, așadar, bine protejată, curățată și să aducă beneficii reale“, explică Dmitri Trenin, directorul Centrului Carnegie din Moscova.

Adoptând o politică de ecologizare a Arcticii, Kremlinul poate continua și propriile dezvoltări în industria de țiței și gaze (acestea, de altfel, vor constitui grosul transportului de 80 de milioane de tone de marfă pe Ruta Maritimă de Nord).

Gazprom a construit deja unul din cele două noi clus­tere de țiței și gaz în Peninsula Iamal, iar anul acesta au fost ridicate taxele în cazul noilor proiecte cu gaz lichefiat în zonă, care vor genera mii de miliarde de dolari din exploatarea resurselor minerale și de combustibil fosil din regiunea arctică.

În paralel cu operațiunea de curățare a apelor arctice de moștenirea nucleară sovietică, Putin își con­stru­iește „propria moștenire nucleară“, formulează BBC. Inaugurarea, în 2019, a primei centrale nucleare plutitoare din lume a transformat Oceanul Arctic din nou în „cea mai nucleară apă de pe pământ“. Toto­dată, Flota de Nord își adaugă opt noi submarine, sunt plănuite și altele, dar și opt distrugătoare și un portavion, toate cu propulsie nucleară. În total, adăugând și spărgătoarele de gheață, „se poate vorbi de 114 re­actoare nucleare operaționale în zona arctică până în 2035, de două ori mai multe decât în prezent“, po­tri­vit unei analize a site-ului The Barents Observer.

La o asemenea scară, incidentele sunt practic ine­vitabile. În iulie 2019, un incendiu la bordul unui submersibil nuclear din apropiere de Murmansk era cât pe ce să declanșeze „o catastrofă la scară globală“, după cum s-a exprimat un camarad al celor 14 marinari uciși în accident. O lună mai târziu, sistemul de propulsie cu combustibil lichid a explodat la un test pe o platformă plutitoare în Marea Albă, ucigând două persoane și crescând nivelul de radioactivitate în apro­pierea orașului Severodvinsk.

„Efortul comun al comunității internaționale, inclusiv al Rusiei și al Norvegiei, de a curăța deșeurile nucleare de proveniență sovietică a fost o bună investiție pentru industria pescuitului din zonă“, mai notează The Barents Observer. „Numai că azi sunt tot mai mulți politicieni în Norvegia și în Europa care cred că este un paradox imens faptul că Rusia este ajutată să cu­rețe moștenirea Războiului Rece, dar pe de altă parte dă prioritate unor programe care construiesc un… nou Război Rece.“

În plus, atât timp cât agenția Rosatom este res­pon­sabilă cu acest demers, armata rusă nu prea are motive să încetinească dezvoltarea nucleară în zona arctică.

Așa că, deși asistăm acum la cea mai amplă și im­presionantă operațiune de decontaminare și curățare din istorie, s-ar putea să fie de fapt doar preludiul unui nou val de nuclearizare a regiunii de către Putin.

Forța nevăzută

Rușii au încercat să construiască submarine încă din secolul al XVIII-lea.

• Începutul. Primul prototip de submarin rusesc este construit în 1720 de către Efim Nikonov, odată cu afirmarea ambițiilor imperiale ale țarului Petru cel Mare.
• Saltul. Transformarea marinei sovietice într-o forță globală vine după al Doilea Răz­boi Mondial și se datorează viziunii și influenței politice exercitate de amiralul flotei URSS, Serghei Gorșcov.
• Probleme. Reactoarele nucleare cu apă sub presiune le-au pus probleme sovieticilor încă de la apariția primului submarin nuclear sovietic – K-3.
• Supradimensionare. Pentru a ține pasul cu SUA, liderii sovie­tici au apăsat pedala de accelerație pentru a avea o flotă cu di­fe­rite deplasamente, motiv pentru care existau multe erori, de la proiectare până la execuție. Implicit, multe și grave accidente.

Acest articol a aparut în numărul 99 al revistei NewMoney

FOTO: Getty